Împreună cu monahii în slujirea Bisericii

În anii ’80 ai veacului al XX-lea, Seminarul de la Mănăstirea Neamţ aştepta în fiecare primăvară vizita inspectorului general bisericesc care rămânea în şcoală două-trei săptămâni, participând în fiecare zi la orele de curs, la rugăciunile de dimineaţă şi seară, la masă şi chiar la mici drumeţii prin munţii din preajmă, bătând în porţile schiturilor şi mănăstirilor care-şi continuau de veacuri dialogul cu Împăratul Veacurilor.

În anii 1984-1989 i-am întâmpinat la Neamţ pe inspectorii patriarhali arhim. Casian Crăciun, pr. Alexandru Armand Munteanu şi pr. Gheorghe Bogdan, chiar dacă ordinea venirii lor în perioada amintită nu a fost cea enumerată mai înainte.

Atenţia învăţăceilor de la cea mai importantă şcoală teologică a Mitropoliei Moldovei şi Sucevei era îndreptată spre delegatul patriarhului, care avea misiunea de a observa starea generală a învăţământului teologic, în speţă pregătirea viitorilor slujitori ai Bisericii şi metoda profesorilor care osteneau aproape de vestita Mănăstire Neamţ.

Cum am putea uita darul vorbirii frumoase al arhimandritului Casian Crăciun, tânărul - pe atunci - inspector patriarhal, sau exigenţa părintelui Gheorghe Bogdan, elev de altădată al Seminarului nemţean, cam aspru cu elevii şi chiar cu foştii săi colegi şi profesori.

Între inspectorii acelor ani s-a numărat şi părintele Alexandru Armand Munteanu, de curând întors din Bulgaria, unde fusese paroh al Bisericii româneşti „Sfânta Treime“ din Sofia şi reprezentant al Patriarhiei Române pe lângă Patriarhia Bisericii Ortodoxe Bulgare.

Am remarcat la părintele Alexandru Armand Munteanu disponibilitate pentru dialog, frumuseţea discursului, darul cântării şi o bunătate care părea naturală, ontologică.

Aproape în fiecare seară, la sfârşitul programului, săvârşea împreună cu spiritualul Seminarului rugăciunea de seară şi rostea un cuvânt de învăţătură, legat nu doar de viaţa duhovnicească, ci şi de cea cotidiană, din mijlocul societăţii, care-i aştepta în scurt timp pe elevii din ciclul superior.

Aproape în fiecare discurs a amintit despre codul manierelor elegante al cărui cunoscător se poate să fi fost în mare măsură.

Expresiile lui, nuanţate elegant, reveneau de multe ori în discuţiile noastre şi întotdeauna asociam numele lui cu acela al manierelor elegante.

Mai târziu, peste ani, aflasem că părintele Alexandru Armand Munteanu făcea parte dintr-o promoţie de faimă a Institutului Teologic de Grad Universitar din Bucureşti (1959), printre ai cărui studenţi merituoşi s-a evidenţiat. Pe lângă numele celebrului profesor dr. Dumitru Popescu, din promoţia respectivă făceau parte şi arhimandriţii Partenie Apetrei şi Mitrofan Băltuţă ori protosinghelii Longhin Pop şi Firmilian Olaru.

Preotul Alexandru Armand Munteanu a păstrat legătura cu foştii săi colegi, între timp monahi cu responsabilităţi importante în Biserică, vizitându-i şi oferindu-le cu generozitate sprijinul, sfatul, prietenia şi neuitarea. A fost prezent la evenimente importante din viaţa lor şi chiar la sfârşitul unora dintre ei, venind special de la Sofia, în 1981, la înmormântarea protosinghelului Longhin Pop, la Mănăstirea Neamţ. La fel s-a întâmplat şi în cazul părintelui arhimandrit Mitrofan Băltuţă sau al protosinghelul Firmilian Olaru. Cel din urmă nu fusese un intelectual de marcă, dar avea în schimb alte daruri pe care colegii le-au admirat dintotdeauna. „Firmilian n-a fost un student eminent, dar avea un suflet mare, pe care l-am preţuit şi de aceea am venit în această zi la Mănăstirea Neamţ“ - spunea, printre altele, Alexandru Armand Munteanu la înmormântarea fostului său coleg Firmilian Olaru.

În inspecţiile făcute Seminarului de la Mănăstirea Neamţ, părintele Alexandru Armand Munteanu avea o grijă deosebită faţă de monahi şi de mănăstirile din jur, chiar aş putea afirma că a militat pentru o legătură specială şi conlucrare fructuoasă între monahi şi preoţii de mir, între parohie şi mănăstire.

Această părere s-a edificat pentru mine cu prilejul vizitei pe care i-am făcut-o la Biserica „Doamna Oltea“ din Bucureşti, în aprilie 2001, când i-am adus de la Iaşi un veşmânt care acoperise pentru o vreme moaştele Sfintei Preacuvioase Parascheva, întrucât biserica la care slujea era ocrotită de mult milostiva Sfântă.

Ne aştepta la biserică împreună cu Preasfinţitul Episcop-Vicar Sebastian Ilfoveanu. S-a bucurat mult şi ne-a povestit cu lux de amănunte întâmplări din îndelungata sa experienţă ecleziastică, cu predilecţie despre monahi, printre care strecura cu înţelepciune anecdote care provocau bună dispoziţie şi un farmec de poveste întâlnirii. Ne-a invitat în locuinţa personală, nu prea departe de biserică, şi, în cele din urmă, am fost împreună la fericitul întru pomenire patriarh Teoctist, care ne-a întâmpinat cu bunăvoinţă, amintindu-şi şi el despre călugării din Moldova pe care o iubea cu asupră de măsură.

La 25 de ani de la prima întâlnire din Munţii Neamţului, într-o zi de februarie 2010, m-am revăzut cu fostul inspector general patriarhal la Biserica „Doamna Oltea“, pe care a reclădit-o după ce în anul 1986 autorităţile comuniste au hotărât demolarea ei. Părintele Alexandru Armand Munteanu de această dată n-a mai vorbit. Au vorbit alţii despre el. Am aflat din spusele lor că a fost un om bun, generos, filantrop. A ajutat mulţi tineri seminarişti şi teologi, a plătit burse, a recomandat pe unii pentru slujirea Sfintei Preoţii.

A plecat la întâlnirea cu monahii, colegii săi pe care i-a îndrăgit, să slujească împreună Celui de la care şi prin Care sunt toate.

Un exemplu grăitor de atenţie şi comuniune a unui preot de mir trăitor aproape de 50 de ani în Bucureşti.

A plecat binecuvântat de rugăciuni arhiereşti şi de ultima dezlegare pe care duhovnicul său, un protosinghel evlavios venit prin omătul înalt de la o sfântă mănăstire, i-a oferit-o ca un dar la ceas de vremelnică despărţire.