În antichitatea iudaică, respectul faţă de bătrâni era lege

Mi-a fost dat să vizitez de curând câteva instituţii de îngrijire a bătrânilor din Germania şi Norvegia. Din punctul de vedere al dotării şi al personalului, totul era perfect. Din păcate, tristeţea de pe chipurile celor asistaţi şi privirea în gol mărturiseau, fără cuvinte, că au fost rupţi cu brutalitate din mediul lor şi că nu acesta era locul cel mai potrivit şi nici răsplata cuvenită pentru cei care şi-au slujit familia şi societatea o întreagă viaţă.

Bătrâneţea a inspirat titulaturi publice

În antichitatea israelită, ca de altfel în aproape tot Orientul Apropiat, bătrânii erau consideraţi un segment foarte important al societăţii şi se bucurau din partea acesteia de un respect deosebit. De fapt, chiar termenul în sine de zaken sau presbyteros#bătrân era expresia unei venerabilităţi aparte, a unui respect datorat de comunitatea care se simţea îndatorată faţă de cei bătrâni, tocmai pentru că se împărtăşea din înţelepciunea şi experienţa lor. Într-un cuvânt, aceştia erau foarte folositori comunităţii care făcea adesea referire la capacitatea lor de a-i învăţa pe cei tineri fiindcă se zicea: „Adu-ţi aminte de zilele cele de demult, cugetă la anii neamurilor trecute! Întreabă pe tatăl tău şi îţi va da de ştire, întreabă-i pe bătrâni şi îţi vor spune!“ (Deuteronom 32, 7). Să nu uităm că ne aflăm în perioada gherontocraţiei în care, la israeliţi, ca de altfel la majoritatea popoarelor din antichitatea orientală, bătrânii se aflau în fruntea treburilor cetăţii, angajându-se plenar în toate problemele publice de natură civilă şi religioasă şi, de aceea, cuvântul zaken (presbyteros) se folosea pentru cel care prezida o adunare ori o breaslă şi reprezenta autoritatea de drept a unui sat, a unei cetăţi ori comunităţi oarecare.

În această ordine de idei nu este deloc surprinzător că în multe comunităţi din antichitate au apărut unele titluri oficiale, pornindu-se de la cuvântul „bătrân“: zaken la evrei, gherontes la elini, presbys la spartani, senatus la romani şi şeik la arabi. Cărţile Pentateuhului ne vorbesc despre bătrâni ca despre o elită conducătoare la egipteni (Geneză 50, 7), la moabiţi şi madianiţi (Num. 22, 7) şi, evident, la israeliţi. Cartea Exodului ne informează că evreii au avut reprezentanţi pe lângă Faraon dintre bătrânii poporului care au colaborat cu Moise. Probabil că aceştia proveneau dintre capii de familie. Probabil că erau destul de numeroşi de vreme ce Moise a selectat dintre aceştia un număr de 70, peste care Yahweh a trimis pe Duhul ca să-i facă apţi de a împărţi cu Moise conducerea poporului (Num. 11, 25). După stabilirea în Canaan, fiecare cetate îşi avea propriul corp de bătrâni, care îndeplineau funcţia de judecători în diferitele probleme ale societăţii, iar numărul lor varia în funcţie de mărimea cetăţii şi cazurile de judecat.

Din comunitatea şi sinagoga iudaică, această elită conducătoare a fost transferată şi Bisericii primare după cum o atestă chiar termenul de presbyteri folosit frecvent în scrierile noutestamentare. În orice caz, în Evanghelia după Matei, cel puţin termenul presbyteri#bătrâni se foloseşte cu referire la trasmiţătorii unei tradiţii (Matei 15, 2), ceea ce denotă că se aplica în primul rând clasei conducătoare a naţiunii iudaice, a sinagogii iar mai târziu a Bisericii, ca unora care erau cei mai capabili de a conduce destinele cetăţii.

Respectul faţă de cei în vârstă ţinea şi de concepţia teologiei ebraice. Conform acesteia, ajungerea la o vârstă înaintată era considerată ca o concretizare în viaţa persoanei a binecuvântărilor divine asemenea patriarhilor de demult (Avraam, Isaac şi Iacob), un semn evident al recompensei din partea divinităţii pentru respectarea cu atenţie a poruncilor transmise prin legea profetului Moise (cf. Leviticul 19, 32; Deut. 30, 19-20). Lipsa de respect faţă de persoanele în vârstă era considerată de către unii profeţi drept o dovadă a decăderii unei societăţi şi a unei cruzimi cu totul străine firii umane (Deut. 28, 50; Isaia 3, 5; 47, 6; Pilde 4, 16). Aşa au fost consideraţi asiro-babilonenii, care atunci când au invadat pământul lui Israel nu au mai avut nici o milă faţă de bătrâni şi „nici de omul gârbov sub povara perilor albi“ ( II Cronici 36, 17).

Respectul faţă de părinţi, mai ceva ca respectul faţă de Dumnezeu

A trăi mult a fost şi rămâne o dorinţă permanentă a oricărui muritor, dar pentru că la bătrâneţe omul intră într-un accelerat regres pe aproape toate planurile, vârsta înaintată era privită cu milă şi cu multă îngăduinţă de legea mozaică, ce prevedea o seamă de măsuri menite a o face cât mai uşor de suportat. În pofida tuturor neajunsurilor pe care le implica ultima etapă a vieţii omului, bătrâneţea era totuşi ceva de dorit, deoarece exista părerea că pentru cei în vârstă Dumnezeu a împlinit făgăduinţele făcute celui drept, în special celui care la rândul său şi-a respectat părinţii (Exod. 20, 12).

Bătrâneţea, zic unii, ar fi şi un simbol al eternităţii, deoarece Dumnezeu Cel Veşnic i s-a revealat lui Daniel proorocul în chipul unui bătrân, metaforic numit „Cel Vechi de zile“ (Daniel 7, 9), iar unele scrieri sfinte ale iudeilor pun cinstirea părinţilor vârstnici pe aceeaşi treaptă cu cinstirea Atotputernicului Dumnezeu, ba chiar mai mult. Uneori, datoria faţă de părinţi apare mai strictă decât cea faţă de El, deoarece, în anumite situaţii de criză economică, cei săraci erau cu totul scutiţi de a-L mai cinsti pe Dumnezeu cu zeciuielile şi milosteniile prevăzute de lege. Dacă deci credinciosul iudeu avea mijloacele necesare respectării legii în această privinţă, trebuia să se conformeze întru totul, dar dacă nu avea, nu mai era obligat s-o facă. Cu totul altfel se punea problema când era vorba de susţinerea materială a propriilor părinţi, în special a celor înaintaţi în vârstă, fiindcă se zice: „fie că ai sau nu ai mijloacele, eşti obligat să împlineşti porunca, chiar dacă eşti un cerşetor care umblă din poartă în poartă“ (Talmudul). A-i cinsti cum se cuvine trebuie înţeles că fiii sau fiicele au obligaţia de a le asigura hrana necesară, băutura, locuinţa şi evident să-i ajute în toate şi pentru toate.

Salvarea pielii proprii, prin condamnarea părinţilor

Atitudinea Mântuitorului Hristos faţă de porunca dată prin Moise privitoare la cinstirea părinţilor este evidentă atunci când îi mustră pe cărturarii şi fariseii care denaturaseră cu totul porunca lui Dumnezeu ce zice: „Să cinsteşti pe tatăl tău şi pe mama ta“. În Exod (21, 15) exsta o poruncă ce spunea: „Cine va grăi de rău pe tatăl său ori pe mama sa să fie pedepsit cu moartea“. Desigur porunca este foarte aspră şi aproape inacceptabilă pentru omul de astăzi, şi, probabil că nici la iudei nu s-a aplicat întocmai pedeapsa cu moartea pentru cei care s-a abătut de la această poruncă, dar ea vrea să arate ce importanţă acordă Dumnezeu respectului natural faţă de părinţi.

În vremea lui Iisus, liderii spirituali ai poporului, lacomi de averi, exploatau sentimentele religioase ale poporului, învăţând că se poate încălca legea ocrotirii părinţilor, dacă se invoca dreptul templului asupra bunurilor făgăduite lui prin folosirea cuvântului ebraic korban, prin care cineva se jura că o parte din bunurile sale Îi vor aparţine lui Dumnezeu, fiindcă Îi erau închinate Lui (cf. Numerii 30, 3). Iisus pune deci mai presus de toate obligaţia de a-i ajuta pe părinţi şi condamnă pe cei care, la sfatul lacomilor slujitori religioşi, unii naivi închinau totul lui Dumnezeu, privându-i deliberat pe părinţi de orice posibilitate de a mai beneficia de sprijinul care li se datora din partea copiilor: adică de bani, avere sau îngrijire, în caz de boală. Iisus condamnă vehement o astfel de practică, prin care se desfiinţa cuvântul lui Dumnezeu, pentru o datină omenească păcătoasă.

În concluzie, scopul celor spuse până aici este acela de a conştientiza faptul că datoria îngrijirii celor de vârsta a treia este în primul rând a propriilor familii, deoarece, indiferent de vârstă, bătrânii au aceleaşi sentimente ca toţi ceilalţi, şi, evident, au nevoie de dragostea şi căldura căminului familial.