În căutarea identității pierdute. Lecția unui Centenar

Contrar tezelor dominante din câmpul cultural autohton și nu numai, în România nu a existat un consens de bază privind identitatea națională în epoca modernă. O idee clară despre noi înșine, un consens asupra valorilor reprezentative și asupra unui mod de viață care merită apărat cu prețul vieții nu am avut. Proiectul identitar al României moderne a rămas un șantier deschis și neterminat, iar în prezent riscă să fie și abandonat. Ceea ce ar constitui o foarte mare eroare.

Nu doar pentru că, în mod evident, temele identitare au revenit pe agendă și ne aflăm într-o perioadă în care, într-o succesiune dialectică, majoritățile sunt cele care își revendică drepturile culturale, forțând un nou consens european (Ivan Krastev), dar și pentru că un astfel de proiect este o precondiție necesară pentru binele comun. O societate dezarticulată, fragmentată, scindată între identități contradictorii, produce un mediu social dis­funcțional și anomic, lucru care se repercutează asupra tuturor membrilor săi, indiferent de originea lor etnică sau religioasă. E adevărat că există și riscul ca o identitate definită „tare”, în sens restrictiv, să devină o amenințare pentru minorități. Între disoluție și excluziune avem, însă, și o a treia cale, cea a unei identități comune funcțio­nale și inspiratoare, care „cuce­rește” prin atracție și care se constituie într-un cadru generos și pentru diverse identități particulare.

Revin asupra afirmației cu care am deschis textul. Chiar nu a avut România un consens asupra identității sale? În ciuda discursurilor impregnate de limbajul naționalist comun al epocii ante și interbelice, asupra identității și drumului de urmat al țării noastre au existat multiple viziuni, aflate în dialog, deseori în polemică, în cadrul unei conver­sații despre noi înșine care s-a curmat catastrofic odată cu al Doilea Război Mondial și care, astfel, nu a ajuns la vreun rezultat. Absența consensului nu a eliminat problema identității, care a revenit, mai apoi, manufacturată în protocronism, în comunism. În schimb, în România post-1989, problema identitară rămâne suspendată între reziduurile național-comunismului, diverselor curente interbelice și palidelor surogate de import din zilele noastre.

Înainte de al Doilea Război Mondial, diferitele viziuni asupra identității pot fi situate între cele două axe principale ale hărții mentale a proiectului identitar: axa culturală, având la o extremă sincroniștii care doreau o imitație și un import civiliza­țional occidental fără rest pe teren local, la cealaltă autoh­toniștii, care anvizajau modelul etnocentric static și exclusivist; axa socială, având la o extremă pe cei care „pariau” pe integrarea în capitalism, industrie și dezvoltarea orașelor, iar la cealaltă pe cei care vedeau în clasa țărănească și în economia naturală o cale proprie de dezvoltare. Nu au existat, așadar, doar „sincroniști” și „autoh­toniști”, ci diferite variante de discurs care se pot încadra relativ în câmpul acestor axe orientative și care nu au generat consens nici în propria „tabără”. Insist asupra acestui punct pentru că, mai recent, circulă versiuni reducțio­niste până la a ajunge la stadiul de propagandă asupra istoriei recente a României, conform cărora ar fi existat un unic proiect naționalist etno-ortodox care a determinat construcția, dar și eșecul României ante și interbelice.

În această conversație asupra identității noastre, Marea Unire de la 1918 reprezintă o etapă și un nou început. Dar și un miracol, cum o spune Vulcănescu în scrierea sa despre Marele Război. De asemenea, o mare provocare: provincii cu populații și tradiții puternice diverse, aparținând unor foste imperii, legate economic și cultural de alte spații decât cel al Vechiului Regat. Începută ca o mare promisiune pentru toți, majorități și minorități, tineri și bătrâni, țărani și orășeni, aventura României Mari s-a sfârșit cu un fel de război al tuturor împotriva tuturor. Este un deznodământ pe care trebuie să-l recunoaștem lucid și responsabil. Au existat, însă, în perioada interbelică, și proiecte de țară constructive și generoase, dar nefinalizate, care au căutat acel echilibru social și cultural optim care să permită o Românie autohtonă, dar cu vocație universală și cu loc pentru minorități, cu o economie conectată la piața mondială, dar la scară umană și dirijată. Este proiectul Școlii Sociologice de la București condusă de Dimitrie Gusti, reprezentată, printre alții, de Mircea Vulcănescu, Anton Golopenția, Henri H. Stahl.

Tot prin intermediul școlii a existat și probabil unica tentativă de a crea un consens asupra identității naționale. Este vorba despre proiectul Enciclopediei României, început în 1938, care avea proiectat printre volume și unul dedicat culturii naționale. Printre multele nume invitate să contribuie s-a numărat și părintele Dumitru Stăniloae. Volumul nu a fost dus la sfârșit, din cauza războiului. Tot atunci, Mircea Vulcănescu își finalizează Dimensiunea românească a existenței. Pe ciorna textului, el își explică demersul: dacă nu avem o idee, un ideal comun care „să merite să ne jertfim viețile pentru a-l salva, atunci degeaba ne trudim și degeaba ne jertfim”.