În ce vară? În ce an?

Dintr-o cerere pe care Ion Creangă a adresat-o „Comitetului Seminariei Centrale“ din Iaşi, aflăm că seminaristul nu putuse urma „cursul al doilea“, deoarece tatăl său „s-au săvârşit din viaţă la iunie în 30 de zile“; s-a întâmplat în 1858, adică exact în urmă cu 150 de ani, iar Ştefan a Petrei se afla la lucru, „la câmp“, fiind înmormântat în satul Prigoreni, judeţul Iaşi. Această rememorare ne-a dus cu gândul la tragismul sfârşitului prin străini al unor necunoscuţi, căruia i-a dat o tulburătoare expresie Topîrceanu, în Balada morţii.

Pentru dispariţia enigmaticului şi anonimului „drumeţ sărman, muncitor cu sapa“, din baladă, îngropat în sânul ei mut de „veşnica natură“ numai în intervalul dintre vara în care a murit şi toamna ce a urmat, cu vânturile-i „lungi“, am descoperit o emoţionantă… reconstituire. Pe urma preocupărilor şcolii Sociologice Gusti privind mişcarea spre oraşe a proletarilor agricoli, în paginile unei adrese a Agiei Bucureştiului, către Departamentul din lăuntru, găsim descrierea împrejurărilor unei morţi comparabile („şi la umbra unui stog / A căzut din cale“).

Ciclul „baladelor triste“ a fost scris la Iaşi, în anii de după primul război mondial, dar, în versurile citate, Topîrceanu evocă un cadru submontan, asemănător celui din zona copilăriei sale („Cobora pe Topolog/ Dintre munţi, la vale…“). Cel despre care se vorbeşte în actul administrativ la care ne referim era de loc din acelaşi mare areal geografic, de la nord de Bucureşti, şi venise la lucru undeva pe la periferia Capitalei: „Un Ion, muncitor din satu Fierbinţi, judeţu Ialomiţii… în curs de o săptămână de zile muncind cu sapa, a murit, nebolit“ (subl. n.). Acest Ion se străduia, neglijându-şi alimentaţia, să strângă ceva bani, căci a murit de extenuare: „… după cercetarea dumnealui dohtor, s-au dovedit că pricina morţii lui au fost plivitu“. Aşadar, prăşea, probabil la grădini, căci documentul este datat „1839, mai 10“ (Documente privitoare la economia Ţării Româneşti 1800-1850, II, p. 724).

Era, fireşte, şi acesta, sărman: asupra lui s-au găsit „noă lei şi jumătate“ (cheltuiţi pentru „îngropăciune“) şi câteva „lucruri“, enumerate conştiincios, spre a fi eventual predate neamurilor din Fierbinţi care ar fi venit cu „dovezile cuviincioase“: „1 cortel (# haină, ipingea) de aba albă, veche, cu găitan albastru; 1 pereche nădragi-cioareci albi, iar de aba; 1 brâu roşu de lână, de şase coţi, vechi; 1 traistă de lână, vărgată, pentru purtarea merindii; 1 sapă pentru muncă“.

Prin elemente ale vestimentaţiei (cioarecii, preponderent ardeleneşti), acel Ion era, ca şi neamul Topîrcenilor, urmaş al unor transilvăneni trecuţi de dincolo de munţi în Ţara Românească şi s-a stins din viaţă la începutul verii anului 1839, cu aproape o sută de ani înainte de 7 mai 1937, data morţii lui Topîrceanu. Desigur, până la urmă, data nici nu contează, căci, oricum, „anii trec ca apa“, iar o astfel de întâmplare poetul o va fi putut afla şi din rubricile de „fapt divers“ ale ziarelor timpului. Dar întâmplătoarele şi ciudatele corespondenţe de statut social şi de împrejurări ale morţii singuraticului Ion „muncitor cu sapa“, din Fierbinţii Ialomiţei, cu cele ale simbolului evocat de autorul baladelor triste ne-au provocat spre această dezvăluire de domeniul surprizelor literaturii.

Să aducem însă, în încheiere, evocarea unei vegheri a luminii pentru morminte uitate ale necunoscuţilor de oriunde, prin fiorul sensibilelor versuri ale lui Topîrceanu: „Numai colo-ntr-un frunzar/ Galben în lumină,/ Stă pe-o creangă de arţar/ Pasăre străină./ Stă şi-aşteaptă fără glas/ Parcă - să măsoare/ Cum se mută, ceas cu ceas, / Umbra după soare...“.