În preajma unei mari sărbători

Ne găsim în preajma sărbătorii Sfântului Dumitru, prilej pentru a cerceta drumul spiritual pe care l-am străbătut şi pe care urmează a-l străbate în continuare. Unul dintre marii gânditori ai secolului trecut, Ortega y Gasset, consideră credinţa drept cel mai adânc strat al vieţii noastre, care poartă şi susţine certitudinile ei. El o aseamănă cu pământul ferm pe care ne aflăm, fără de care nu am putea exista, chiar dacă uneori apar cutremure la suprafaţa lui, îndoieli care aduc cu ele teama, nesiguranţa, conştiinţa neputinţei. Nu trebuie să uităm, certitudinile de credinţă sunt esenţiale în arhitectura vieţii noastre.

Dacă ne-am strădui să cunoaştem câte ceva din viaţa acestui mare sfânt, unul dintre cei mai iubiţi şi veneraţi sfinţi, am înţelege că fermitatea terenului spiritual pe care trăieşte omul este posibilă datorită conştiinţei că am primit de la Dumnezeu cel mai mare bun pe care ni l-a dăruit în nemărginita Sa bunătate, şi anume viaţa în veşnicie. Amintirea credinţei tânărului guvernator al Tessalonicului, încununată de moartea de martir, a rămas pentru totdeauna ca o pildă de statornicie şi neînfricare, pentru statornicia pe care ar trebui să o învăţăm şi să o avem totdeauna prezentă în conştiinţa noastră. Căci avându-L pe Dumnezeu alături, nici îndoiala, nici teama nu au putere asupra omului. Să recunoaştem că forţa spirituală nu moare odată cu trupul, ci rămâne, dovedindu-şi prezenţa şi după aceea. Ea depune mărturie de perenitatea fiinţei umane, aşa cum a dorit-o Creatorul pentru creatura Sa iubită. Minunile Sfântului Dumitru săvârşite după moartea sa trupească sunt o dovadă definitivă. Să pomenim numai vindecarea lui Leontie, cel care apoi a clădit biserica din Tessalonic, închinată sfântului, a lui Marian, guvernatorul ilirienilor, eliberarea din robia barbarilor a episcopului elinilor strămutaţi din Fenicia, izbăvirea de foamete a locuitorilor din Tessalonic, atunci când el însuşi călăuzea mergând pe mare, corăbiile ce duceau grâne pentru oraşul în prag de pieire... Şi multe altele.

„Pe lumea aceasta nu ne simţim acasă“

Ne apropiem de Postul Crăciunului, când ne punem mai multe întrebări asupra noastră. Poate că nu o facem deliberat, ci mânaţi de impulsuri care se găsesc pur şi simplu în noi, sădite de Dumnezeu, chiar dacă omul s-a abătut de la drumul ce-i fusese hărăzit. Heinrich Böll spunea odată că „pe lumea aceasta nu ne simţim acasă“. Într-adevăr, purtăm în noi dorul după acea stare primordială pe care omenirea a pierdut-o din cauza păcatului. Şi, aşa cum spune Böll, tânjim după un alt acasă, cel pe care

l-am pierdut odată cu căderea în păcat, un acasă pe care putem să-l redobândim numai cu ajutorul lui Dumnezeu, care Şi-a jertfit pe Unicul Său Fiu pentru restaurarea firii umane. Poate că mai mult decât oricând, în această perioadă înţelegem că acest lucru se poate realiza nu numai aşteptând să fim mântuiţi, ci contribuind şi noi, cu efortul nostru, la restaurarea naturii noastre, la redobândirea stării primordiale, a siguranţei pe care altfel nu am avea-o, că ne putem sprijini pe o putere fără de care nu am reuşi nimic. Credinţa şi cunoaşterea rămân singurul nostru sprijin şi singura noastră speranţă în atâtea împrejurări ale existenţei. Căci omul nu se poate mulţumi să accepte relaţii doar cu realitatea finită. De aceea, după o perioadă a limitării vieţii prin materialism, devine evidentă necesitatea existenţei factorului spiritual în ştiinţă. El nu se opune materiei, ci îi dă acesteia o altă perspectivă, deschisă spre speranţă şi responsabilitate, spre o realitate atotstăpânitoare.

Oamenii au nevoie de transparenţa pe care o dă credinţa

Una dintre vocile foarte autorizate, datorită însăşi formaţiei lor, este cea a fizicianului austriac Anton Zeillinger, profesor la Universitatea din Viena. Ca mulţi alţi oameni de ştiinţă, el îşi pune cu toată rigoarea întrebări asupra acestei realităţi atotstăpânitoare, asupra unei raţionalităţi dincolo de „rigoarea“ cu care omenirea se automăguleşte, care s-a dovedit a nu descrie cu adevărat realitatea în care trăim. Credinţa cuprinde o arie mult mai largă, definind cu generozitate drumul nostru în univers. Ce s-ar întâmpla fără ea? Dumnezeu nu trebuie dovedit, spune savantul austriac. El există, pur şi simplu. Nu este remarcabil, că toată lumea noastră este astfel alcătuită, încât orice abatere minimă de la constantele existente ale naturii ar face viaţa imposibilă? Cum să explicăm acest fapt?

Iar cunoscutul psihiatru Manfred Lütz afirmă: „...ateismul este un fenomen ciudat, e o totală pierdere a realităţii, o perturbare gravă a ei“. Ce este omul fără spiritul său, fără consecvenţa unei anumite spiritualităţi şi tradiţii specifice? Între timp se recunoaşte din ce în ce mai des că adevărul despre om nu poate fi explicat în mod cantitativ, că nu totul poate fi simplificat şi încadrat în legi fixe, ca într-un nou fel de algebră sui-generis. Pericolul este cu atât mai mare, mai ales astăzi, când diverse ambiţii în preajma noastră fac tot mai virulentă inconştienţa cu care le acceptăm şi justificăm, neînţelegând că ne aflăm pe marginea prăpastiei. Oamenii au nevoie de altceva, de transparenţa pe care o dă credinţa, de înţelegerea pentru ceilalţi, de dorinţa de a-i ajuta, de bunătate şi lipsă de egoism. Oamenii au nevoie de transfigurarea pe care o dau materiei toate acestea, iluminând-o. Delicateţea sfinţeniei, dragostea pentru ceilalţi, conştiinţa că suntem făpturile Domnului, iată conturul unui umanism adevărat, nepervertit. A crede în ele este un mare curaj, o mare perseverenţă şi o integritate exemplară. Din fericire există oameni de o ţinută morală desăvârşită, ancoraţi în credinţa fermă, în nesfârşită înţelegere şi răbdare, exemple pentru fiecare din noi. O asemenea personalitate a fost tatăl meu, Părintele Dumitru Stăniloae. El revelează o înţelepciune acumulată de atâtea generaţii, care a scos în evidenţă realitatea de necontestat, înţelepciune a omului care, aşa cum spune el în Ortodoxie şi Românism, citez: „nu dispreţuieşte nici una din componentele cosmosului“, căci toate exprimă voinţa divină. Şi care face evidentă necesitatea înţelegerii existenţei noastre, fundamentată pe alte coordonate decât cele ale mărginirii de zi cu zi, şi care nu poate explica altceva decât această mărginire. Într-o recentă cuvântare, bine-cunoscutul teolog german Hans Küng spune că Dumnezeu nu e numai o parte a adevărului, mărturisind că „singurul drum către Dumnezeu este cel al unei încrederi necondiţionate, la care fiecare om se poate decide, în totală libertate: pro sau contra! Nu mă silesc motive raţionale, dar mă cheamă la ea o încredere de-o cu totul altă raţionalitate. Căci pentru că cred în Dumnezeu, cunosc Unde şi Încotro al vieţii mele, cunosc valorile şi normele etice de necontestat, posed o patrie spirituală…“

Să ne rugăm a dobândi această patrie spirituală, acel Unde şi Încotro care dă sensul definitiv al vieţii.