Îndemnuri ale părintelui Stăniloae către tinerii slujitori ai altarelor

Părintele profesor Dumitru Stăniloae a evidenţiat, în scrierile sale, importanța unei culturi largi, teologice și profane, pe care trebuie să o posede preotul contemporan, pentru a putea răspunde provocărilor tot mai variate ale lumii actuale. Alături de moralitatea sa impecabilă, de viața sa duhovnicească exemplară, de zelul pastoral și iubirea dezinteresată față de toți semenii săi, de viața sa de rugăciune, pregătirea sa teologică aprofundată și orientarea generală în problemele actuale constituie cheia unei pastorații eficiente.

Părintele Stăniloae restrânge toate aceste calități necesare preo­tului contemporan la două esențiale, absolut necesare: studiul și rugăciunea sau pregătirea și înduhovnicirea: „Rugăciunea și studiul sunt cele două forțe cu ajutorul cărora se înalță preotul în sferele cele mai apropiate de Dumnezeu. Un preot care se roagă mult și care citește mult, în singurătate și împreună cu credincioșii, e un preot care-și va îndeplini toată misiunea în mod ideal. (...) Rugăciunea e prima, și apoi studiul. Sau studiul fără rugăciune e materie rece, inertă și te face și pe tine inert sau cel mult tragic, aruncându-te în tot felul de îndoieli. Dar studiul încălzit de focul rugăciunii te și bucură, te și luminează mai mult (căci inspirațiile rugăciunii în­mul­țesc înțelegerea dobândită prin studiu) și-ți dă și putere de acțiune” (Pr. Dr. D. Stăniloae, Un mare pas înainte, în „Telegraful Român”, an LXXXIII, nr. 45, 27 oct. 1935, p. 1, în Cultură și duhovnicie. Opere complete, vol. 1. Articole publicate în Telegraful Român (1930-1937), BASILICA, 2012, p. 724).

Arătând că drama lumii actuale o constituie „criza rugăciunii”, în sensul diminuării și răcirii dialogului omului cu Dumnezeu, părintele profesor constată că această criză religioasă este determinată de „absența rugăciunii personale, nu ceremoniale, din pastorație” (Idem, Cuvânt la deschiderea anului școlar..., în vol. cit., p. 325), astfel încât doar rugăciunea personală stăruitoare va fi capabilă să pună în valoare „uriașa comoară duhovnicească a sfintelor noastre slujbe” (Ibidem, în vol. cit., p. 325).

În viața preotului, rugăciunea trebuie să ocupe locul central. „Rugăciunea, exclamă părintele Stăniloae, ce mare lucru pentru creștin! Dar pentru preot? Un preot care nu se roagă mult nu vădește în înfățișarea și în ac­țiunea lui nimic din duhul preo­țesc. Personalitatea de preot, farmecul și atracția lui, nu rutina unor gesturi rituale și a unor frânturi de Molitvelnic, o formează rugăciunea. Când vom avea o preoțime care se roagă mult, vor fi rezolvat virtual toată problema religioasă. Preotul care se roagă mult, sincer, intim, cu concentra­re, poartă cu el oriunde apare, în mod nefățarnic, ceva din Dumnezeu, aduce ceva purificator, înălțător în contactul cu oamenii, în convorbirile cu ei”. (Idem, Un mare pas înainte, în „Telegraful Român”, an LXXXIII, nr. 45, 27 oct. 1935, p. 1, în vol. cit., p. 723).

La efortul duhovnicesc, de sporire în rugăciune și viață îmbu­nătățită, preotul trebuie să adauge studiu și cercetare, lectură și meditație. „Experiența proprie, consideră părintele D. Stăniloae, trebuie luminată, îmbogățită, îndrumată și de multă lectură. Mai mult ca activitatea propovăduitoare, pastorația cere lectură continuă. Iar lectura cea mai potrivită aici sunt studiile de analiză a sufletului, fie în formă știin­țifică, fie în formă literară. Studii de pastorală și memorii de-ale preoților cu experiență” (Idem, Problema păstoririi sufletești, în „Telegraful Român”, an LXXXII, nr. 3, 13 ian. 1934, pp. 1-2, în vol. cit., p. 403).

Fiecare profesie are un specific al ei și un obiect distinct al muncii sale. Dacă profesorul lucrează cu noțiuni și cunoștințe teoretice, în timp ce medicul sau chirurgul lucrează și, implicit, operează diversele forme ale bolii și sufe­rinței umane, obiectul muncii preotului îl constituie înmulțirea și înduhovnicirea rugăciunii sale, capabile să îndemne și să determine și pe alții la descoperirea și practicarea ei. De altfel, și indiferent de nivelul cunoștințelor sale, mai restrânse sau mai largi, credincioșii noștri, fie ei chiar și neștiutori de carte, au o intuiție deosebită în a deosebi preoții devotați de cei diletanți, slujitori de vocație și cu înaltă conștiință preoțească de slujbași care regizează un moment sau eveniment religios, indiferent de calitățile vocii și dexteritățile intelectuale ale predicii, mimând o viață sfântă, desăvârșită.

În același timp, orice slujitor bisericesc știe că întreaga sa putere îi vine din calitățile rugăciunii sale, din dialogul cu Părintele său Ceresc, Celui Căruia Îi slujește și I-a consacrat viața și sufletul său; din alimentarea și adăparea sa din Izvorul cel veșnic - Dumnezeu-Iubire. Un astfel de preot, profund conștient de înălțimea vocației sale și de exigențele la care este supus, știe că nu poate exista urcuș duhovnicesc în viața sa și a ucenicilor săi, în lipsa intensificării rugăciunii personale. Chiar și în vremuri precum sunt cele prezente, de explozie informa­țională, adevăratul părinte duhovnicesc știe că adevăratele răspunsuri, harisma „potolirii duhurilor”, nu sunt efect al lărgirii cunoștin­țelor, ci al intensificării și interiorizării rugăciunii sale.

Lumea contemporană și sufletul tot mai frământat al omului au nevoie, parcă mai mult decât oricând de preoți buni, capabili, prin cunoștințele lor înalte și printr-o viață duhovnicească ireproșabilă, să facă descoperit adevăratul sens la vieții - mântuirea - și să conducă spre dobândirea ei. Într-o lume tot mai preocupată de cele trupești și de plăcerile materiale, trăind într-o ignoranță tot mai mare de cele spirituale, în laxism moral și in­diferență religioasă, rostul preo­ților este tot mai mare. „Oricât ar fi oamenii de astăzi de înstrăi­nați de Dumnezeu, spune părintele Stăniloae, ei ne vor preoți în înțelesul deplin al cuvântului. Atunci îi putem câștiga. Ei așteaptă de la noi ceva ce nu le poate da nimeni, și când le dăm aceasta, sufletele lor se încălzesc” (Idem, La începutul anului în Academia Teologică Andreiană, în „Telegraful Român”, an LXXXV, nr. 37, 12 sept. 1937, p. 1, în vol. cit., p. 116).

Biserica are nevoie și ea, în astfel de vremuri, de o preoțime de elită, atât din punct de vedere intelectual, dar mai ales moral, conștientă de rolul ei formator; jertfelnică și apropiată de problemele lumii și ale omului contemporan, o preoție profund pătrunsă de instituirea ei divină, de sublimitatea harului primit, prin hirotonie, și preocupată de a-l pune în lucrare, „cu timp și fără timp”.