Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Ziarul Lumina Opinii Repere și idei Îndreptarea Îndreptarului

Îndreptarea Îndreptarului

Un articol de: Nicolae Pascalhulpoi - 22 Iunie 2007

▲ Îndreptarele de spovedanie, chiar dacă au fost alcătuite de duhovnici renumiţi din secolul trecut, au prea mult din izul altor epoci - cel puţin din punct de vedere discursiv - şi, din acest motiv, cred că fac mai mult rău decât bine ▲

S-a spus despre etica comunistă că n-a fost altceva decât un surogat al moralei creştine, că, de exemplu, sentimentul păcătoşeniei, al „greşelniciei“ faţă de nesfârşita îndurare a lui Dumnezeu a fost înlocuit cu un sentiment steril şi prefăcut (or fi fost şi excepţii?) al culpabilităţii faţă de „clasa muncitoare“. Şi, cum odinioară Biserica se dezbăra de eretici şi păcătoşii îndărătnici cu excomunicări şi anateme, „luminatul“ partid era şi mai atent cu „puritatea“ ideologică, opozanţii şi cârtitorii fiind trimişi frumos la Canal, printre şerpi şi lângă maluri care se surpau la o adiere de vânt, ori chiar în faţa plutonului de execuţie.

Dacă au văzut comuniştii că Biserica are spovedania, ca mijloc de purificare de păcate, prin dezvelirea conştiinţei proprii în faţa unei alteia superioare, adică a duhovnicului, a inventat şi partidul ceva, ce semăna flagrant cu binecunoscuta taină a Bisericii: autocritica.

Cât de uşuraţi sufleteşte se întorceau acasă cei care-şi făceau mea culpa în faţa activiştilor de partid, pentru neîndeplinirea fără preget a directivelor partidului, nu pot şti decât cei care-au fost puşi în astfel de situaţii.

Dar ne-am lungit cu comparaţiile, când tema acestor rânduri este, de fapt, alta.

Nu mai e un secret pentru nimeni că după trecerea în nefiinţă a odiosului regim, puhoaie de nomenclaturişti, având, totuşi, o vagă conştiinţă creştină s-au îndreptat spre Biserică. Încet-încet, au învăţat care sunt datoriile creştinului, iar unii chiar au şi înţeles cam ce e aia duhovnicie, viaţă în Hristos şi alte dimensiuni pe care le crezuseră imposibile sau superflue.

Dar cele mai mari probleme au fost la spovedanie. Săracii duhovnici! Oare ce i-au întrebat, ce i-au sfătuit pe nişte oameni atât de deformaţi, de convenţionali, de colţuroşi, cum au fost aceia forjaţi în nenumărate şi nesfârşite şedinţe sau congrese? Cum să-i vorbeşti despre viaţa spiritului unui om care ani şi zeci de ani a auzit şi a repetat că materia este totul?

Să-şi mai uşureze corvoada, unii părinţi duhovnici au apelat la aşa numitele „îndreptare de spovedanie“, în nădejdea că penitenţii vor mai înţelege câte ceva din ce presupune rigoarea creştină, să nu trebuiască să le explice totul, ca unor copii. (Dacă nu aţi văzut niciodată un îndreptar de spovedanie, e o broşurică în care sunt trecute în revistă tot felul de fapte şi situaţii neconforme cu felul de viaţă pe care trebuie să-l urmeze un creştin).

Intervine însă problema serioasă a acestor instrumente de radiografiere sufletească, ce caută să evidenţieze „cataloage de păcate“. Pe lângă impresia că acea listă de păcate pare a fi bătută în cuie şi pe uşa raiului, pe lângă faptul că multora li se dau idei (pentru că un păcat, explicitat cum nu trebuie, poate să genereze apetenţe pentru el şi curiozitate), că toţi cei care aşteptau să se aşeze sub epitrahil sunt priviţi de la acelaşi nivel, conştiinţele fiindu-le întinse pe acelaşi calapod, Îndreptarul mai are o hibă, de netrecut: este profund inactual.

„Dar ce, păcatele se schimbă, de la o epocă la alta?“ - vor riposta unii. Sigur că nu, în esenţă. Însă, fără îndoială că fiecare generaţie are slăbiciunile ei şi moduri diferite de a le numi. Iar îndreptarele de spovedanie, chiar dacă au fost alcătuite de duhovnici renumiţi din secolul trecut, au prea mult din izul altor epoci - cel puţin din punct de vedere discursiv - şi, din acest motiv, cred că fac mai mult rău decât bine. Ca un exemplu, oare ce au gândit cei care au pus (sau pun) mâna prima dată pe o asemenea carte şi au aflat (află) că pe lângă ucidere, adulter şi alte asemenea, la fel de păcat este să faci cu ochiul ori „să chiui în buţi, poloboace, linuri, vase mari“, să zici „zău, să mor eu, să n-am parte de, să chiorăsc, etc.“ sau că „fiind scumpaci, am vândut cu preţ prea mare“ ş.a.

Îndreptarele de spovedanie, ca instrumente, îşi pot avea utilitatea lor, pentru creştinii oarecum iniţiaţi în tainele credinţei, însă în nici un caz în forma în care sunt redactate acum. Se vede de la o poştă că ele reflectă metehnele unei societăţi rurale de secol XIX, din care unele apucături sunt de-a dreptul hazlii astăzi (de exemplu, cea cu chiuitul în butoaie).

Blocarea relaţiei duhovnic-penitent în stadiul bifării păcatelor prin Îndreptar şi citirea lor sub epitrahil este catastrofală pentru orientarea şi urcuşul duhovnicesc. În acest mod, prospeţimea creşterii în Hristos este transformată pentru cei mai în vârstă într-un ritualism plat (oarecum familiar bătrânilor comunişti, despre care vorbeam la început), iar pentru cei mai tineri, încolţiţi de ispitele societăţii contemporane, într-un formalism păgubitor, deosebit de anacronic şi greu de suportat.