Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Opinii Repere și idei Îndreptarea privirii

Îndreptarea privirii

Un articol de: Ciprian Olinici - 07 Mar, 2010

Modul în care omul îşi gândeşte intimitatea poartă pecetea paradoxalului. Dorinţa de a nu se afla ce facem în ascuns este conjugată cu nevoia de a ne afirma gândurile şi faptele noastre. Principial, societatea satisface ambele nevoi: ne apără legislativ cadrul intim şi ne dă posibilitatea să facem publice aspecte din viaţa particulară. Cu toate acestea, nu toată lumea se bucură în egală măsură de protecţie. Din acest unghi, percepţia colectivă distinge două categorii de oameni: persoanele publice şi ceilalţi.

În enumerarea criteriilor care legitimează accederea în casta publică, cel mai important este notorietatea, prezenţa în prim-planul dinamicii sociale. Această stare, de persoană publică, îţi anulează practic un drept constituţional: dreptul la intimitate. Ne deranjează când detalii despre persoana noastră constituie subiecte în discuţiile dintre vecini sau „prieteni“, dar nu suntem stingheriţi când noi vorbim despre alţii. Ne irită ideea de a fi monitorizaţi, dar urmărim pe alţii prin intermediul publicaţiilor de scandal, al căror tiraj a depăşit recordurile. Înaintea culturii sau a economiei, a ştiinţei sau a credinţei, informaţiile de tip cancan fac performanţă în vânzări. Sute de mii de cititori se alătură acelor paparazzi care rezistă cu stoicism ore bune, cu un aparat de fotografiat în mână, pentru a surprinde un instantaneu compromiţător sau măcar o mişcare ce ar putea constitui un titlu de presă. De ce stau şi spionează? Pentru că îi plătim noi... şi îi plătim bine. Pentru a vă convinge, vă invit să consultaţi statisticile publice privind tirajul publicaţiilor din România. Înmulţiţi tirajul cu preţul publicaţiei...

Cine sunt cei ale căror nume şi vieţi ilustrează paginile tabloidelor? Simplu: persoanele publice sau categoria „VIP-urilor“. Ei devin vecinii noştri pe care îi urmărim pe fereastra cu perdeaua mereu îndepărtată de către reporterii de teren monden.

Se spune că nevoia de a explora vieţile altora ţine de sociabilitatea umană. Mediul în care trăim şi dialogul zilnic cu informaţiile despre şi de la cei de lângă noi conturează stări şi atitudini. Învăţăm de la şi ne raportăm la cei apropiaţi privind atent şi speculativ la modul lor de a trece prin examenele vieţii. Astfel, aceste sondări ale intimităţii unei persoane devin cutume, exemple de modalităţi în care ne putem desfăşura. Publicul este avid după informaţiile aplicate. Practica bate teoria.

În acest context, accentul este disputat de natura informaţiilor cercetate. Popularitatea ştirii tabloide ne arată de fapt la ce este branşat omul de astăzi. Ştirile „populare“, cu un conţinut puternic edulcorat, care trece de multe ori graniţa defăimării, devin caracteristici ale vieţii noastre, proiecţii ale patimilor şi dorinţelor ascunse. Modernitatea este confundată cu mondenitatea. A fi conectat la spectacolul de după cortină nu înseamnă a fi privilegiat. Poţi pierde esenţialul când urmăreşti doar amănunte. Poţi pierde lumina atunci când cauţi doar ce sclipeşte prin întuneric. Este adevărat că spiritul critic este preferat celui acomodat, dar spiritului nostru critic ii lipseşte ceea ce un părinte al patericului, Avva Sisoe, numea a fi „îngerul discernământului“.

Dincolo de motivaţiile sociologice ale „succesului“ escapadelor în intimitatea unor persoane există şi o motivaţie spirituală: nevoia de a ne sprijini pe modele. De aceea, de timpuriu, Biserica a alcătuit Sinaxarul, unde a consemnat viaţa unor oameni care au lăsat în urmă lumină. Omul este mereu gândit în legătură cu cineva. In cazul persoanei umane nu se manifestă un simplu fenomen gregar atunci când se raportează la cineva. Biserica ne doreşte a fi în legătură cu sfinţii. Sinaxarul nu este o simplă alternativă a presei tabloide. El oferă exemple de persoane paradigmatice, al căror drum are un scop. Sfinţii au urmat o cale sigură. Ei nu mai au nimic de ascuns. Poate de aceea ne simţim atraşi de viaţa lor. Ei nu pot confirma păcatul.

În faţa lui Dumnezeu, intimitatea noastră devine publică. Cu toate acestea, El ştie să păstreze discreţia. În Evanghelii, Mântuitorul nu a făcut din viaţa femeii păcătoase subiect de cancan. I-a respectat intimitatea. A stiut însă să facă publică doar lumina pe care femeia a arătat-o, anume pocăinţa ei. În predica de pe munte, Mântuitorul arăta că faptele noastre bune, rugăciunea şi postirea, milostenia şi curăţia, înainte de a fi publice, sunt parte din intimitatea noastră. Dumnezeu le vede în ascuns şi răsplăteşte şi cele ascunse. Paradoxal, Dumnezeu Care vede în ascuns va răsplăti la vedere...

Învăţăm, astfel, că modul nostru de a gândi intimitatea trebuie să fie unul reflexiv. Atunci când dorim să îi vedem doar pe ceilalţi, să privim mai întâi înspre noi şi, obligatoriu, atunci când ne gândim doar la noi, să îi privim mai întâi pe ceilalţi.