Înfloriri târzii

Există şi înfloriri târzii, atunci când nimeni nu le mai aşteaptă şi poate că, în mod conştient, nici măcar cel care ajunge la un moment dat să trăiască o asemenea stare. Dar se vede că, atunci când omul se deschide cu toată fiinţa lui către energiile care ne vin de Sus, pentru el devin posibile realizări pe care poate că nici nu le-a visat vreodată.

După ce o viaţă întreagă a lucrat în domeniul arid al cifrelor şi al calculelor, acum, înconjurat fiind de copii şi nepoţi, inginerul dr. Vasile Mustaţă ne încântă sufletul cu armoniile poeziei. A publicat deja câteva cărţi, între care, prin puterea de comunicare a mesajului, un loc aparte îl ocupă volumul „Stihuri silvestrene“, apărut la Ed. ASA, Bucureşti, 2007, cu ocazia sărbătoririi centenarului Bisericii „Sfântul Silvestru“ (biserica în care a slujit şi părintele Constantin Galeriu).

Găsim în acest volum de versuri, editat în condiţii grafice excelente, câteva teme importante, cum ar fi tema eliberării de iluziile lumii acesteia, tema cunoaşterii prin har sau aceea a transcenderii timpului şi spaţiului prin rugăciune etc. Cel ce la o asemenea vârstă s-a descoperit pe sine însuşi ca poet vine în faţa cititorilor săi cu poezia unei depline maturităţi a gândirii şi a simţirii.

Într-un fel sau altul, cele mai multe dintre poeziile incluse în volum au legătură cu biserica, „lăcaşul sfânt“, unde „ca pe-un oaspete drag m-au primit/ fraţii întru Domnul“, acel loc, dar mai ales acea comunitate în care „Sufletul se regăseşte/ Limpezindu-şi adâncurile“ („Am fost şi eu la Silvestru“).

Ideea intrării, prin trăirea credinţei, într-un alt univers, acolo unde timpul devine eternitate, iar spaţiul infinit, apare frecvent sub pana poetului. În biserică, „Bolta se înalţă, cerul atingându-l“, iar „Clipa se dilată de trăiri profunde“. Starea pe care poetul o trăieşte acum nu mai e una firească. Împreună cu întreaga comunitate, el pluteşte „în spaţii vaste de lumină/ Dincolo de viaţă, dincolo de moarte“. („În biserică“).

Una dintre cele mai frumoase poezii ale întregului volum surprinde, prin câteva inspirate imagini poetice, deosebirea de esenţă dintre cunoaşterea profană şi aceea oferită prin revelaţie. Sufletul poetului e asemenea unui lac limpede ce reflectă cerul ca-n oglindă, dar până la taina pe care acesta o ascunde nu are cum ajunge. Atunci însă când o singură rază a Soarelui Etern îl pătrunde, „Până-n adâncuri tot se luminează/ Enigmele se lasă descifrate// şi-am devenit atunci o apă vie/ În care se reflectă-n armonie/ Pământ şi cer în sfântă unitate“. („Reflectare“).

Prin aproape toate poeziile pe care le cuprinde, cartea acesta nu este altceva decât o comunicare a stării de graţie pe care poetul o trăieşte. Din perspectiva unei asemenea trăiri, totul se transfigurează, iar comunicarea cu divinul se face mai ales prin tăceri: „În faţa ta vin, Doamne. Să nu-mi ceri/ Să-mi murmur rugăciunea în cuvinte,/ Fiinţa mi-o dezvălui dinainte/ şi mă destăinui numai prin tăceri“. („Dezvăluire“).

Dar starea de graţie, dacă îi este dat omului să o atingă, nu poate fi permanentă.

Ea ni se dă ca o promisiune, ca o garanţie a celor ce vor să fie. Poetul, om fiind şi el, ca toţi oamenii, simte din plin că trăieşte în „Babilonul mileniului trei“, când ura şi vrajba cresc „în jur ca iedera“. De aceea, el simte nevoia de a se întoarce iar şi iar către lumina ce ne vine de Sus: „Deschide-ne ochiul pierdut în adânc/ Să desluşim lumina cărărilor Tale./ Cugetele tulburate le limpezeşte/ Să înţelegem sfânta chemare“. („Psalmul dorului de regăsire“). Lupta grea cu sine însuşi, conflictele interioare nu l-au acolit, deci, pe poet, nici clipele îndoielii. Dar acum, la senectute, graţia divină vine ca o răsplată a trudei şi a jertfei: „Pierdut în încleştarea chemărilor contrarii,/ Am oscilat nevolnic între pământ şi cer/ şi am zăcut adesea căzut între fruntarii/ Trăind îngemănarea - ocnaş şi temnicer.// Am ars în vâlvătia atâtor îndoieli,/ Ca pronia cerescă asupra-mi să revină,/ Să-mi dea purificarea din crâncene sminteli/ Iar truda mea să cânte creaţia divină“. („Purificare“).

Toate aceste idei poetice se comunică cititorului printr-un limbaj artistic simplu şi firesc, dar încifrate mai ales în forma sonetului şi a glosei, poezii cu formă fixă, care cer din partea poetului rigoare şi multă putere de concentrare. În felul acesta, Vasile Mustaţă, devenit acum poet, nu se desparte definitiv de preocupările sale de o viaţă, din lumea calculelor şi a cifrelor.