Înţelesul culturii, din perspectiva Apusului şi Răsăritului

Locul pe care bizantinii l-au acordat culturii a depins de rosturile pe care fiinţarea umană le avea în perspectiva acestui prim model spiritual creştin. Autorii timpurilor patristice au socotit a fi de o semnificaţie aparte pasajul din Facere în care, după izgonirea din Rai, Dumnezeu le-a făcut primilor oameni „tunică de piele“.

Sfântul Grigorie de Nyssa, comentând înţelesurile acestui pasaj, precizează pe de o parte dubla semnificaţie a acestei „tunici“ (de rod al neascultării, căci întră mortalitatea în om odată cu această „îngroşare“ a trupului adamic - îngroşare ce nu e altceva decât dobândirea biologiei -, iar în al doilea rând de binecuvântare, căci prin ea Adam şi Eva au putut să supravieţuiască în pământul sterp şi arid în care au fost izgoniţi). Însă, pe de altă parte, afirmă că nu trebuie să se înţeleagă că ar fi vorba doar de o schimbare în trupul protopărinţilor, ci există o dimensiune mai radicală a îmbrăcămintei lor. Este vorba de o altă nevoie de haine, pe care o numim astăzi cultură.

Aşa cum spunea Sfântul Maxim Mărturisitorul, primii oameni, în vremea şederii lor în Rai, erau „goi prin simplitate“. Această simplitate, care a mai fost numită şi sărăcie şi care este una din fericirile evanghelice, nu are referinţă la capacităţile intelectuale, ci la modul în care omul se raportează la Creatorul său, la semeni şi la sine. Această simplitate a fost pierdută prin căderea, astfel că a fost nevoie de ceva care să asigure posibilitatea cunoaşterii. „Hainele de piele“ au însemnat la fel de mult un alt mod, o altă cale de obţinere a cunoaşterii, cea pe care o avem noi de la căderea adamică încoace.

Iată de ce, încă de la originile sale, primul imperiu creştin, Bizanţul, a dat un alt rol culturii decât cel pe care îl avusese în lumea elenistă a antichităţii târzii. Asemenea dublului caracter al „tunicii“, cultura era privită ca pe o binecuvântare, dar şi ca un semn al căderii. Nu era în starea, în situaţia originară a omului ca acesta să facă cultură şi nu va fi în veacul ce va să vină. Aici este şi diferenţa faţă de înţelesul modern al culturii, ce se profilează odată cu iluminismul şi raţionalismul.

Începând cu iluminismul şi raţionalismul, partea cea mai nobilă a omului a fost socotită a fi raţiunea, facultatea ce trebuia în mod excepţional cultivată pentru ca omul să depăşească condiţia de animal. De altfel, aici era şi socotită a fi diferenţa între om şi animal. A face cultură însemna nici mai mult, nici mai puţin decât o cale pentru a deveni om, în condiţiile în care darwinismul estompa tot mai mult diferenţele faţă de lumea animală. Erau date ca exemple edificatoare cazurile oamenilor-lup, a copiilor ce fuseseră adoptaţi de animale.

Însă bizantinii nu doar că au avut o altă teorie legată de rosturile culturii, ci au dat şi o dimensiune concretă a acestui înţeles al culturii, lucru vizibil în felul în care se făcea şcoală în primul mileniu creştin. Scopul formării tânărului nu era dobândirea unei inteligenţe superioare sau a altor capacităţi şi talente, în primul rând. Aşa cum se petrecea mai ales pe nivelele superioare de educaţie, se căuta doar o pregătire, o preparare, a capacităţilor cuiva pentru o experienţă de alt tip, superioară, şi pe care astăzi mai degrabă o numim mistică.

Putem spune, cu alte cuvinte, că era căutată recâştigarea simplităţii, a unui alt mod al conştiinţei, singurul care permitea o autentică legătură cu Dumnezeu. Nicicând nu a fost abandonată în Bizanţ cultura, şi putem vorbi aici de cele mai rafinate moduri de expresie culturală ale timpului, însă niciodată nu s-a uitat că aceasta nu este decât o „tunică“ şi nu starea de cunoaştere originară a omului.

Din aceste considerente, modelul cultural bizantin nu a cultivat în primul rând originalitatea şi inovaţia, în felul în care s-a făcut în epoca modernă, ceea ce a şi atras dispreţul iluminiştilor pentru Bizanţ. Însă, în mod explicit sau nu, bizantinii au lăsat moştenire o atitudine faţă de rosturile culturii în spaţiul pe care îl numim astăzi Răsăritul Europei. În special spaţiul ortodox a moştenit acest înţeles al culturii, de multe ori în forme mai puţin vizibile.

Mai vizibil însă a fost complexul pe care răsăritenii, în ultimele două veacuri, l-au avut faţă de propria cultură atunci când au comparat-o cu realizările Occidentului. Intelectualii Estului european, formaţi la şcolile şi cu modelele Apusului, au avut prea puţine de găsit în propriul spaţiu cultural, care părea marcat de inerţie şi lipsă de orizont. De aceea, cel mai bun lucru de făcut părea a fi, de bine, de rău, să copiezi, să imiţi maniera apuseană de a face cultură. Însă toate acestea nu au făcut decât să adâncească complexul de cultură minoră, de cultură de mâna a doua. Abia în a doua jumătate a veacului XX, odată cu reprezentaţii emigraţiei ruse din Franţa sau cu noua patristică a lui Iustin Popovici sau Dumitru Stăniloae, a devenit limpede că trebuie să valorizăm altfel ceea ce s-a petrecut în spaţiul Răsăritului creştin de două mii de ani încoace.

Astăzi, mai mult ca oricând, e nevoie să scăpăm de acest complex şi nu o putem face decât recuperându-ne propriile valori, propriile căi prin care înţelegem să facem cultură.