Biografii greci relatează în scrierile lor unele amintiri despre monahii români mai puțin cunoscuți de conaționalii lor, care au trăit în a doua jumătate a secolului XX, în special în timpul regimului
14 Noi, 2024
Intenţii şi fapte
O înţelepciune banalizată spune că vom fi judecaţi nu după fapte, ci după intenţii. Acest lucru ar trebui să ne bucure, dar să ne şi sperie. A fi judecat pentru ce n-ai făcut, dar ai intenţionat să faci este o pagină cu două feţe. Pentru cei care au intenţii bune, dar nu se bucură de puteri pe măsura acestora (îmi vine în minte versul lui Blaga, "daţi-mi un trup voi, munţilor!"), soluţia aceasta a judecăţii e mai mult decât avantajoasă. Pentru cei însă care au intenţii rele (a se înţelege, sper, că relaţia bun-rău exprimă relaţia spiritual- contraspiritual), dar nu comit faptele respective fie că se ruşinează, fie că se abţin sau se tem de anumite sancţiuni, soluţia aceleiaşi judecăţi nu e deloc favorabilă.
De aici tragem o concluzie foarte simplă: nu atât interdicţia contează pentru a nu face un lucru sau altul, cât propria noastră natură de-a nu ne lăsa tentaţi de ce nu se cuvine. Gânditorii de factură excesiv moralistă, proveniţi din stirpea protestantismului metodist, au pus mereu accent pe latura educativ-coercitivă. Omul are datoria să se înfrâneze fiindcă numai astfel poate progresa şi combate apăsarea păcatului originar. Este însă o viziune chinuitoare şi mortificantă, valabilă mai ales în plan material, căci averile se construiesc prin privaţiuni - nu vorbim aici de hoţie -, dar nu şi în plan spiritual. Nu s-a clădit oare capitalismul prin scrâşnire de dinţi şi disciplină impusă până la exploatarea fiecărei centime de timp? Dar ce legătură au acestea cu Dumnezeu? Se poate obiecta că toţi marii sfinţi au fost încercaţi de ispite şi doar biruindu-le au cucerit Împărăţia cerurilor. Nu e chiar aşa. Calea spre desăvârşire, fireşte, nu este uşoară, dar nici nu presupune şedinţe obligatorii de flagelări morbide. Doar un catolicism maximalist, inchizitorial, poate susţine un asemenea punct de vedere şi nu înţelege o iotă din inefabilul haric. De aceea, dacă acela care vrea să renunţe la lume nu are un minim de dotare pentru o astfel de desprindere, atunci duhovnicul său sau altcineva ar trebui să i-o spună simplu şi fără supărare: Dragul meu, nu ai chemare şi cu asta basta! Oricât te-ai chinui, faci de pomană! De aici izvorăşte şi inegalitatea dintre oameni. În mod dureros - dar cum să nu doară adevărul! -, nu toţi se pot spiritualiza, nu toţi se pot mântui. Judecata după intenţii este de o infinită delicateţe şi ne aşază sufletul în faţa celei mai curate oglinzi, cristal al cristalurilor... Abia atunci sufletul adus la judecată se va vedea şi se va cunoaşte cu adevărat. Tot atunci va înţelege că nu atât voinţa îl propulsează pe om, cât harul e determinant, el ne ia de chică şi ne ridică la cer. Altfel spus, degeaba stau cu burta pe carte şi tocesc dacă nu licăreşte în mine ceva profund personal, care de altminteri place Domnului cel mai mult. Degeaba lustruiesc pardoseaua cu metaniile mele dacă nu mi-e inima plină de iubire, expresia cea mai convingătoare a harului. Astfel ne deosebim unii de alţii. Unii radiază în jur căldură şi lumină, alţii însă au sufletul împietrit. Aceasta este diferenţa dintre cei asupra cărora harul coboară şi cei care, deşi tobă de carte şi instruiţi până-n negrul unghiilor, nu se pot ridica un milimetru de la pământ. Educaţia este bună până la un punct. Dar în ciuda strădaniilor, înariparea noastră nu este rezultatul şcolirii oricât de temeinice. Închei tot cu o vorbă cunoscută: vreau să fiu vegetarian şi ironia face că am şi ajuns, dar noapte de noapte visez fripturi... La ce bun atunci tot efortul? Intenţiile cele mai adânci, cele nemărturisite şi uneori nici deplin conştientizate formează stratul de bază al fiinţei noastre pe care doar Domnul ştie să-l cerceteze.
.jpg)
