Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Ziarul Lumina Opinii Repere și idei Între nevoinţă şi ipocrizie, sau despre două moduri de a fi

Între nevoinţă şi ipocrizie, sau despre două moduri de a fi

Galerie foto (1) Galerie foto (1) Repere și idei
Un articol de: Pr. Paul Siladi - 21 Ian, 2015

În calea relaţiilor autentice dintre oameni stă, ca o piatră de poticnire, ipocrizia. Orice fel de ipocrizie, dar mai ales cea a lui ca şi cum am fi deja sfinţi. Pornit în căutarea fratelui, a aproapelui pe care Domnul porunceşte să îl iubim, te pomeneşti rătăcind între măşti opace, dincolo de care nu transpare nimic. Alergând în căutarea unui celălalt viu, în derularea acestui joc al măştilor şi al ceţurilor, nu găseşti decât ima-gini atent construite, poleieli, zâmbete imobile ce se vor angelice. În locul dragostei, discurs, în locul fratelui o umbră, în locul bărbăţiei o „cuvioşenie“ molatecă... ca şi cum nu am mai fi din această lume.

Şi totuşi, nimeni nu se va schimba vreodată dacă din dorinţa de a fi autentic, de a fi el însuşi, va da frâu liber tuturor pornirilor sale. Nevoinţa înseamnă tăierea voii, a impulsurilor pătimaşe şi în definitiv presupune să fii altfel decât ştii tu că eşti. A te nevoi înseamnă să devii aşa cum Domnul porunceşte. Într-unul din Patericele mai noi găsim o situaţie derutantă din perspectiva lui ca şi cum:  Un monah s-a rugat multă vreme să dobândească dragoste faţă de aproapele şi faţă de Dumnezeu, dar sufletul său a rămas mai departe arid, fără căldura dragostei pe care o căuta. Şi-a spus atunci: „fără dragoste fiind, mă voi purta ca şi cum aş avea dragoste pentru întreaga zidire“. După mulţi ani de făptuire, Domnul S-a milostivit şi în sufletul pustiit de uscăciune al  monahului s-a revărsat o dragoste nebănuită faţă de tot ce îl înconjura. Oare monahul din povestioara aceasta a fost sau nu un ipocrit când el se purta ca şi cum ar avea dragoste, deşi ni se spune pe şleau că el nu avea aşa ceva?

Sfântul Apostol Petru vorbeşte despre „omul cel ascuns al inimii“, iar Sfântul Apostol Pavel atenţionează asupra conflictului dintre omul vechi şi cel nou. Căutându-ne în noi propria identitate ne găsim străfundurile ca fiindu-ne străine. „Omul cel ascuns al inimii“, adevăratul nostru chip, este tăinuit în primul rând de noi. Poruncile Domnului nu sunt decât jaloane pe traseul interiorizării noastre şi al regăsirii chipului.   

Avem, aşadar, două situaţii divergente în care acţiunile noastre sunt în contradicţie cu noi. Pe de o parte ca şi cum-ul ascetic al nevoitorului, care fiind în dezacord cu sinele superficial ne pune în acord cu adâncul nostru, în lumina poruncilor dumnezeieşti, iar pe de altă parte, un alt ca şi cum, al ipocritului, aflat în reală contradicţie cu sine. Distincţia este dificilă mai ales că uneori cele două atitudini ajung până la identitate formală. Elementul esenţial care le deosebeşte este însă corectitudinea modelului asumat. Tipul de ipocrizie despre care discutăm este susţinut de înţelegerea eronată a sfinţeniei. Citind vieţile sfinţilor mai vechi sau mai noi (de la Patericul egiptean şi până la Sfântul Ioan de Kronstadt), găsim oameni vii, cu căderi şi ridicări spectaculoase, fără nimic teatral în ei. Între cădere şi ridicare stă pocăinţa.

Nevoitorul intră în contradicţie cu sine, dar stă în comuniunea sfinţilor, fiind următor poruncii. Ipocritul intră în contradicţie cu sine şi se închide în virtuţi iluzorii, pentru că nu îndrăzneşte să facă pocăinţă şi pierde astfel resursele nădejdii. Recuperarea noastră începe cu smerenia, iar smerenia începe cu asumarea înţelegătoare a realităţii. Diferenţa dintre cele două moduri ale lui ca şi cum este diferenţa dintre adevăr şi minciună.