Între ştiinţa raţiunii şi ştiinţa credinţei

Aşa cum se ştie, ieşirea la un moment dat a ştiinţelor profane de sub tutela teologiei tradiţionale, considerată până în Evul Mediu "regina ştiinţelor", nu presupune în mod automat negarea adevărului şi a valorilor religiei, nici a contribuţiei pe care teologia a adus-o în afirmarea culturii şi a progresului omului în plan ştiinţific.

Acest lucru se explică, în primul rând, prin faptul că în fiinţa umană există o predispoziţie indubitabilă spre cunoaştere, spre o cunoaştere fundamentală, care vizează domenii aparent divergente, dar care în realitate converg în ce priveşte scopul lor ultim. Pentru că, în cele din urmă, e dificil de demonstrat că ar exista două sau mai multe adevăruri. Cum ar fi, de pildă, un adevăr sacru şi altul profan, unul teologic şi altul ştiinţific. Nu există decât un singur adevăr, chiar dacă spre el se accede pe căi diferite. Teologia nu poate ignora nici pe departe ştiinţa profană, după cum nici invers, fie şi numai datorită apartenenţei lor comune la cunoaşterea adevărului ultim.

Ştiinţa nu are răspunsuri la toate problemele legate de existenţa vieţii

Influenţa teologiei şi, în general, a religiei asupra ştiinţei e dublată de influenţa ştiinţei asupra religiei, chiar dacă adeseori, în trecut, instituţiile respective au refuzat să recunoască această influenţă reciprocă. Din păcate, astăzi, mai mult ca oricând, în pofida unor demersuri în acest sens, dialogul dintre ştiinţă şi teologie este dificil mai ales din pricina unor cercetători moderni care continuă să promoveze, chiar dacă fără prea mare temei, o atitudine de rivalitate. Fără prea mare temei, pentru că, la urma urmei, omul de ştiinţă, în pofida faptului că a ajuns la un anume nivel de cunoaştere, nu poate răspunde la foarte multe probleme legate de legile eterne ale existenţei; după cum tot la fel, teologul, deşi ar trebui să exprime ceea ce este inexprimabil, nu o poate face, cum subliniază Fericitul Augustin: "homo non capax infinito", în sensul că omul nu-L poate cuprinde şi defini pe Dumnezeu în Fiinţa Sa.

Pe de altă parte, privind lucrurile dintr-o altă perspectivă, e evident că atât teologul, cât şi omul de ştiinţă sunt conştienţi de faptul că, dincolo de cuvintele lor, de ceea ce încearcă ei să exprime, există acel ceva pe care fiecare se străduieşte să-l definească, dar folosindu-se totdeauna de termeni diferiţi şi de mijloace proprii. Oricum, dincolo de toate, e limpede faptul că există o autonomie a fiecărui domeniu, care se doreşte a fi cât de cât surmontată prin ceea ce azi se cheamă transdisciplinaritate. Un foarte sugestiv exemplu în acest sens ni-l oferă Toma dâAquino, care subliniază că, dacă în filosofie, adică în ştiinţă, se încearcă a se ajunge la cunoaşterea lui Dumnezeu pornindu-se de la cunoaşterea creaturilor în ele însele, în cazul ştiinţei credinţei, adică al teologiei, atenţia este îndreptată în primul rând spre Dumnezeu, şi numai după aceea spre creaţie.

În lunga istorie a relaţiilor dintre raţiune şi credinţă se observă momente de convergenţă şi divergenţă, care se repetă în materie de ştiinţă, evident de ştiinţă a raţiunii, şi de teologie, respectiv de ştiinţă a credinţei, şi care se regăsesc nu doar în istoria gândirii, ci şi în parcursul intelectual al fiecărui om.

Teologia, prin însăşi natura ei, primeşte o mare contribuţie din partea disciplinelor istorice şi critice mai ales în domeniul cercetării asupra Evangheliilor şi istoriei lui Iisus Hristos pe parcursul vieţii Sale pământeşti, chiar dacă această cercetare trebuie făcută în lumina credinţei. În acest sens, trebuie menţinută distincţia între studiul credinţei, pe de o parte, şi religie şi credinţa însăşi, pe de altă parte, pentru a putea fi evitat riscul identificării credinţei cu istoria, subordonând astfel intensitatea credinţei la nivelul cunoaşterii istorice.

Credinţa precede reconstrucţia istorică

Cele două certitudini, credinţa şi istoria, sunt de natură diferită şi nu există nici o dificultate în a admite că prioritară este credinţa, că ea precede reconstrucţia istorică şi că, la limită, condiţionează munca istoricului. Dacă se acceptă supremaţia hristologiei, relaţiile între ştiinţă şi teologie devin atât de evidente, încât îl determină pe teolog să utilizeze instrumentele de cercetare ale disciplinelor istorice şi filosofice pentru a sesiza distincţia dintre real şi ireal, pentru a estima logica efectivă a descrierilor şi explicaţiilor, pentru a lua în considerare relaţia între a "vedea" şi a "crede". În acest context, trebuie avut în vedere faptul că teologia are o nevoie indispensabilă de contribuţiile pe care i le aduc filosofia şi istoria, dar şi de acelea cum ar fi cele ale istoriei comparate, fenomenologiei, sociologiei, psihologiei religiei etc.

Aşa că nu este absolut deloc întâmplător faptul că, în ultima vreme, cercetările în domeniul teologic se fundamentează pe metodologiile cele mai avansate şi pe contribuţiile dintre cele mai diverse în planul disciplinelor amintite (cf. metoda corelaţiei, utilizată de P. Tillich, Systematic Theology, II, University of Chicago Press, Chicago, 1967, p. 13).

Adevărurile raţiunii nu se pot contrapune Revelaţiei lui Dumnezeu

O analiză realizată în lumea culturii privind relaţia între ştiinţă şi religie sugerează că ea se poate concretiza în trei variante: o separaţie clară între teologie şi celelalte ştiinţe; o opoziţie între teologie şi ştiinţă; un posibil acord în cadrul unei unificări şi valorificări comune a cunoaşterii. Din punct de vedere istoric, prima variantă este reprezentată de doctrina aşa-numitului "adevăr dublu", atribuită lui Averroes, rezumată în celebra frază "ceea ce este adevărat pentru credinţă şi religie poate fi fals pentru raţiune şi filosofie şi invers." Această atitudine de separaţie între teologie şi celelalte ştiinţe este răspândită astăzi în rândul multor teologi şi oameni de ştiinţă, corespunzând ideii unei ştiinţe neutre, detaşate de religie. O a doua cale este aceea a opoziţiei, a contrapunerii a două concepţii diferite, cum ar fi, de pildă, în cazul epicureismului şi al stoicismului. Să ne reamintim că Epicur susţinea atomismul antifinalist, pe când Zenon împărtăşea o concepţie finalistă despre univers. Polemica ce se naşte din această fractură sfârşeşte, în cele din urmă, într-o convergenţă în jurul refuzului dualismului, ce caracterizase metafizica de la Platon şi Aristotel încoace. Dualismul metafizic punea, aşa cum se ştie, faţă în faţă o divinitate veşnică şi imuabilă, de o parte, şi o materie veşnică şi independentă de divinitate, de altă parte; refuzând şi depăşind acest dualism, epicureismul şi stoicismul reactivează gândirea greacă mai veche, deschizând calea spre Plotin, Fericitul Augustin, Toma dâAquino, adică spre metafizica clasică.

Ar fi interesant de reinterpretat, cu o nouă privire, istoria enciclopedismului, pe aceea a epocii "Luminilor", dar şi istoria materialismului care se inspiră din filosofia lui Epicur.

Astăzi, această atitudine de opoziţie este, în general, depăşită, chiar dacă ceea ce se cheamă ateism ştiinţific îşi află încă rădăcinile şi forma sa de expresie tocmai în ea.

În fine, cea de a treia şi ultima variantă este aceea a acordului şi colaborării, aşa cum apar ele puse în valoare pentru prima oară în tomism, pornindu-se de la premisa că adevărurile raţiunii nu se pot contrapune adevărurilor Revelaţiei lui Dumnezeu. Reamintim totodată că recunoaşterea unei compatibilităţi între ştiinţă şi teologie a fost admisă pentru prima dată de către Kant, chiar dacă el o rezuma la aspectele morale.

Socotesc că această a treia variantă este varianta viitorului, în sensul că, în şi prin dialog, au de câştigat atât teologia, cât şi ştiinţele profane, atât teologul, cât şi omul de ştiinţă întru aflarea singurului adevăr, adevărul lui Dumnezeu. Iniţierea de câţiva ani a unui dialog consistent între teologie şi filosofie, între religie şi ştiinţă, de către actualul Patriarh al Bisericii Ortodoxe Române, Preafericitul Daniel, se înscrie exact pe această linie.