Întru bine şi rău

În articolul anterior ajunsesem la concluzia că ne trebuie anumite virtuţi pentru a reuşi să ieşim din cercul vicios al recesiunii şi exuberanţei economice. Cele două virtuţi erau prudenţa şi îndrăzneala, care într-o proporţie şi succesiune adecvate ar evita apariţia acestor cicluri. Teoretic se poate determina exact raportul dintre cele două şi construi un model matematic care ne va spune când trebuie să fim îndrăzneţi şi când să fim prudenţi. Există mai multe modele de acest fel, doar că ele ar trebui şi aplicate, iar aplicarea lor se izbeşte de problema eternă a elementului uman.

Se pare că oamenii nu prea se comportă în general potrivit unui model predictibil dezirabil. Ce înseamnă asta exact? Înseamnă că ei nu sunt constanţi în a face binele sau răul şi că îşi schimbă comportamentul în funcţie de ceea ce li se pare lor că ar fi mai profitabil pentru ei la un anumit moment dat. Dacă e mai profitabil să fii bun, atunci sunt buni, dacă le iese ceva fiind răi, atunci vor fi răi. Acest lucru este uşor de verificat în practică. Există şi excepţii de la acest comportament. Sunt unii oameni care fac binele sau răul întotdeauna indiferent de circumstanţe, primii sunt consideraţi sfinţi, ceilalţi diabolici. Ei însă nu reprezintă decât o mică parte din omenire, deşi mulţi am fi tentaţi să considerăm că a doua categorie este atotprezentă, totuşi în realitate nu e chiar aşa. Majoritatea oscilează între bine şi rău. Unde binele înseamnă în cazul nostru a fi prudent când trebuie şi îndrăzneţ când trebuie, adică potrivit modelului. Ca modelul să funcţioneze, ar trebui ca oamenii să fie constrânşi să facă binele întotdeauna, adică să aibă un comportament asemănător sfinţilor, dar nu de bunăvoie ca sfinţii, ci de nevoie. Pentru asta există reguli, instituţii, sancţiuni. Problema cu ele este că sunt făcute tot de oameni care şi ei ar trebui să fie buni, adică să respecte modelul, iar pe ei cine să îi mai controleze, alte reguli, alte instituţii, alte sancţiuni? Până unde? Până la ce nivel? De câte niveluri de gardieni este nevoie ca noi să facem întotdeauna binele?

Să luăm exemplul României pentru simplificare. Populaţia a cheltuit aiurea pe credit generând un consum nesustenabil economic. Cineva trebuia să o împiedice, şi anume autorităţile responsabile de politica economică: BNR şi guvernul. Ce au făcut autorităţile? Au făcut acelaşi lucru ca şi populaţia: au cheltuit pe credit. Dar şi ele la rândul lor sunt verificate de cineva, FMI şi UE, care ce au făcut: nimic, pentru că şi ele făceau deja acelaşi lucru ca şi populaţia, pe FMI şi pe UE cine le controlează, păi, guvernele naţionale, pe care cine le controlează, păi, populaţia statelor lor, care ştim ce face. Cheltuieşte cât de mult poate, la fel ca şi populaţia României. În aceste condiţii, cum ne putem imagina că va exista cineva care să ne tragă de mânecă înainte de a se produce dezastrul?

Pur şi simplu a aplica un model, orice model, indiferent de cât de bun ar fi, are nevoie nu numai de expertiza tehnică, ci şi de integritatea celor care îl aplică. Problema este că nu poţi fi de unul singur integru (poţi doar în cazul în care eşti dispus să suferi soarta celor care au fost integri indiferent de condiţii, pentru edificare cu privire la soarta lor consultaţi sinaxarele), îţi trebuie un grup de oameni care să fie integri şi să vrea să facă binele. Iar ca să existe un grup de oameni care să facă binele pentru că vor să facă binele, este nevoie de cineva care să îi educe aşa. Şi nu numai teoretic, ci şi prin exemplu personal. Şi aici ajungem la problema educaţiei, şi anume cum poţi face ca oamenii să fie virtuoşi mai degrabă decât profitori oportunişti, dar despre asta într-un articol viitor.