Inundaţii şi vremuri de clacă

Despre „solidaritate comunitară“ se vorbeşte rareori pe la noi, iar când se vorbeşte, se fac referiri nostalgice la viaţa la sat de acum o sută de ani, profund marcată de obiceiuri şi ritualuri care menţineau coeziunea comunităţii. La marile momente din existenţă - naşterea, căsătoria, moartea - participa tot satul, la fel ca şi în momentele de cumpănă - epidemii, secete etc. În acelaşi fel se manifesta spiritul comunitar atunci când cineva avea nevoie de ajutor pentru a-şi culege recolta sau pentru a-şi ridica o casă, când cei din sat veneau la zile de clacă şi-l ajutau pe cel care le cerea ajutorul.

În ziua de azi, e greu să mai credem că se poate menţine solidaritatea comunitară în termenii de acum un veac. Au rămas nealterate momentele de participare la biserică, alături de ceilalţi membri ai comunităţii, la cele mai importante momente din existenţa unui individ (naşterea, căsătoria, moartea), în special în mediul rural, pentru că în zona urbană lucrurile arată total diferit. În rest, nimeni n-a auzit ca în aceste zile o familie de însurăţei (de la ţară, unde ne aşteptăm ca solidaritatea între cei de acolo să funcţioneze), fără resurse financiare, să-şi ridice o casă cu ajutorul comunităţii, adică un sătean să aducă lemnul necesar, altul cimentul, celălalt cărămizile, alţii să presteze, în echipe, zidăritul şi dulgheritul, astfel încât în câteva luni să fie predată casa tânărului cuplu. Aşa ceva mai vedem în filmele western americane, când se povesteşte despre cucerirea Vestului de către imigranţii veniţi din Europa.

Discuţia despre solidaritatea comunitară revine în actualitate mai ales în momentele de criză, cum sunt cele prilejuite şi de recentele inundaţii din zona Maramureşului şi a Moldovei. Aduceţi-vă aminte care era reacţia bătrânilor evacuaţi cu forţa din locuinţă, în aşteptarea unui val de viitură nimicitor. Cu toţii declarau, disperaţi, că nu au unde pleca şi că preferă să moară în casa lor decât să doarmă, ca „persoană sinistrată“, în sala de festivităţi a căminului cultural. Ceva nu e în regulă aici, ceva lipseşte din acest tablou, pentru că nu e normal ca nişte bătrâni să vadă faptele în acest fel. Ceea ce lipseşte este exact ceea ce vorbeam: solidaritatea comunitară. Dacă ar fi existat, nici un bătrân nu ar fi avut motive de disperare, putea cel mult să declare „Lasâ că trece, să dea Dumnezeu să scăpăm sănătoşi din această încercare, că ziduri de case şi garduri de gospodărie om şti să ridicăm la loc“. Or, nu s-a auzit aşa ceva, ci numai declaraţii disperate, de oameni condamnaţi parcă la moarte.

Inundaţiile din această perioadă au arătat că spiritul comunitar este un principiu generos, elegant, promovat de societatea civilă şi evocat în toate programele de dezvoltare comunitară, uneori transformându-se şi în „programe“ finanţate cu fonduri europene. Şi cam atât. Ce este în spate se vede şi cu un ochi mai puţin experimentat: destulă ipocrizie, lipsă de compasiune, uneori cinism. Şi se mai vede ceva: o dependenţă incredibilă, uneori lipsită de onoare, faţă de sistemul asistenţial al statului, despre care nimeni nu mai poate şti cine l-a iniţiat. Din păcate, ideea guvernanţilor de a-i ajuta pe cei loviţi de soartă s-a golit de sens. Dacă e inundaţie, atunci toată lumea aşteaptă să vină statul să „ne dea“ materiale de construcţie, bani şi alte „ajutoare“.

Nu aceasta e reţeta „ieşirii din necaz“. Dacă solidaritatea comunitară ar funcţiona cu adevărat, atunci statul (prin braţul său executiv - guvernul) n-ar mai da ajutoare „individuale“, ci ar alimenta un depozit de materiale de construcţie şi altele necesare reconstruirii unor gospodării distruse de calamităţi naturale, de unde fiecare şi-ar lua exact ce are nevoie. Până atunci, aşteptăm în continuare camioanele cu mii de perechi de şosete şi sute de pături, iar apoi ajutoarele „de stat“ pentru refacerea gospodăriei, mai puţin meşterii zidari, care tebuie tocmiţi pe bani grei de sinistraţi. Unde-s vremurile când se făceau zile de clacă pentru ridicarea unei case unui membru al comunităţii? Oare au existat acele vremuri, sau sunt fragmente de legendă?