Învățătorul și ucenicul - o legătură mai presus de cuvinte

În scrierile Noului Testament, relația dintre învățător și ucenic strălucește ca o icoană vie, în care cuvântul se face faptă, iar pilda devine drum. Apostolul Pavel a avut mulți ucenici, iar cărțile scripturistice care evocă activitatea sa mărturisesc acest adevăr unanim recunoscut. Totuși, dintre toți, chipul lui Timotei se desprinde cu o limpezime aparte, ca un fiu crescut nu doar în credință, ci și în ascultare, iubire și statornicie.

Pavel l-a întâlnit pe tânărul originar din Listra (Asia Mică) într-un context de o deosebită frumusețe duhovnicească. Bunica sa, Loida, femeie de o credință rară, și mama sa, Eunice, creștină mărturisitoare, i-au fost modele de trăire autentică, asemenea altor familii din epoca primară a creștinismului. Credința lor a fost lăudată de Pavel însuși, iar Timotei, fiul Eunicei și nepotul Loidei, avea să devină rodul acestei moșteniri sfinte.

Întâlnirea dintre Pavel și Timotei a avut loc în cea de-a doua călătorie misionară a Apostolului neamurilor. O bună mărturie din partea creștinilor din Listra și Iconiu venea să-l sprijine pe tânăr înaintea neîntrecutului propovăduitor. Din acel moment, între cei doi s-a țesut una dintre cele mai profunde legături duhovnicești zugrăvite în paginile Noului Testament: relația dintre un părinte și un fiu în Hristos.

Timotei l-a însoțit pe învățătorul său prin Frigia și Galatia, prin Troa, apoi în Macedonia, la Filipi, Tesalonic, Veroia, Atena și Corint. Deși în unele dintre aceste locuri prezența lui nu este amintită pe larg, știm că Pavel l-a trimis adesea ca reprezentant al său, fie la Tesalonic, după cum citim în Epistola întâi către Tesaloniceni, fie la Corint, conform epistolei adresate creștinilor de acolo.

În cea de-a treia călătorie misionară, Timotei i-a fost din nou aproape Sfântului Apostol Pavel, fiind alături de el în Efes, în Macedonia și în Grecia. Numele său apare frecvent în epistolele pauline, semn al unei prezențe constante, al unei slujiri pline de iubire și al unei râvne neobosite față de îndemnul apostolic. Tocmai de aceea, Pavel l-a rânduit pe Timotei ca întâi episcop al Bisericii din Efes, cetate renumită atât pentru efervescența sa culturală, cât și pentru importanța administrativă, fiind una dintre metropolele lumii creștine de atunci.

Misiunea sa nu a fost lipsită de încercări. „Te-am rugat să rămâi în Efes ca să poruncești unora să nu învețe altă învățătură”, îi scria Pavel, încredințându-i sarcina dificilă de a păstra dreapta credință într-o comunitate tulburată de erezii și neorânduieli. Timotei trebuia să fie nu doar păstor, ci și apărător al adevărului revelat.

Tradiția bisericească și scrierile de mai târziu ne spun că ucenicul lui Pavel a murit ca martir la Efes, în jurul anului 97, fiind ucis de păgâni pentru mustrarea idolatriei. Amintirile păstrate despre el îl arată ca pe un colaborator de nădejde, un fiu duhovnicesc adevărat, despre care Pavel mărturisea: „Căci nu am pe nimeni altul la un gând cu mine”; „căci împreună cu mine a slujit Evanghelia, întocmai ca un copil lângă tatăl său”, citim în Epistola către Filipeni (2, 20-22), iar în Epistola întâi către Corinteni (4, 17) Apostolul spune: „Pentru aceasta l-am trimis la voi pe Timotei, care este fiul meu iubit și credincios în Domnul”.

Cele două epistole adresate lui Timotei sunt adevărate testamente duhovnicești, prin care Pavel îl îndeamnă să aprindă mereu darul lui Dumnezeu care este în el, amintindu-i că Dumnezeu nu ne-a insuflat un duh de frică, ci de putere, de dragoste și de înțelepciune. Înțelegându-i tinerețea, îl încurajează: „Nimeni să nu disprețuiască tinerețea ta, ci fă-te pildă credincioșilor”. Îl cheamă să ia parte la lupta cea bună a credinței și îl învață că toată Scriptura este inspirată de Dumnezeu.

Printre ultimele sale cuvinte, scrise din temnița romană, Pavel i se adresează din nou lui Timotei, în Epistola a doua (4, 7-8), cu acea mărturisire care răsună peste veacuri: „Lupta cea bună m-am luptat, călătoria am săvârșit, credința am păzit... de acum mi s-a gătit cununa dreptății, pe care Domnul îmi va da-o în ziua aceea, El, Dreptul Judecător, și nu numai mie, ci și tuturor celor ce au iubit arătarea Lui”. Astfel, legătura dintre învățător și ucenic se încheie nu prin despărțire, ci prin moștenire, transmisă din inimă în inimă, prin credință și jertfă.

Legătura pe care ne-o prezintă scrierile Noului Testament, întărită de tradiția Bisericii din Efes și din alte locuri ale lumii creștine timpurii, ne vorbește cu limpezime despre ucenicia lui Timotei pe lângă marele Apostol Pavel. Această relație este o adevărată icoană a paternității duhovnicești, în care se descoperă, cu o forță tăcută și luminoasă, lucrurile esențiale pe care ucenicii sunt chemați să le învețe de la dascălii lor. Deși un asemenea model de învățător este greu de întâlnit în deplinătatea lui, fiecare slujitor se străduiește, după putere, să imite pe Hristos și pe cei ce au bineplăcut Lui, urmându-le viața și învățătura.

Tradiția Bisericii, de o importanță covârși­toare pentru înțelegerea epocii apostolice, ne spune că Timotei a fost cel dintâi care a primit episcopatul Bisericii din Efes. Această mărturie este consemnată de Eusebiu de Cezareea în Istoria bisericească, unde ucenicia și responsabilitatea episcopală a lui Timotei sunt așezate în continuitatea directă a misiunii pauline. Nu este vorba doar despre o succesiune administrativă, ci despre transmiterea unei slujiri și a unui duh.

La rândul său, Sfântul Ioan Gură de Aur, în prima sa omilie la Epistola a doua către Timotei, subliniază că Pavel îl iubea pe Timotei nu doar ca pe un ucenic, ci ca pe un adevărat fiu, născut nu prin trup, ci prin Evanghelie. Aceasta este, în esență, legătura dintre învățător și ucenic în Biserică: o naștere duhovnicească, o rodire a cuvântului și a jertfei. Epoca despre care vorbim a fost una bogată în astfel de exemple, iar Timotei se înscrie printre cele mai grăitoare.

Tot Sfântul Ioan Gură de Aur, în omiliile sale la Epistolele către Timotei, arată că, deși tânăr cu vârsta, Timotei era bătrân prin înțelepciune. Pavel nu îl scutește de mustrare, nu îl ocrotește prin indulgență, ci îl cheamă la o viață curată și exemplară, pentru ca nimeni să nu-i disprețuiască tinerețea. Această exigență a Apostolului este, în același timp, o dovadă clară de iubire și de încredere.

Ieronim, vorbind în lucrarea De viris illustribus despre viața și moartea lui Timotei, consemnează limpede că acesta, despre care Apostolul Pavel face adesea pomenire, a fost hirotonit episcop al Efesului și a suferit moarte mucenicească pentru Hristos. Așadar, încă din primele veacuri, slujirea sa apostolică era bine cunoscută și mărturisită de marii Părinți și scriitori bisericești.

Aceeași linie este continuată de Sinaxarul Constantinopolitan, care ne spune că Sfântul Apostol Timotei, fiind plin de râvnă pentru Hristos, i-a mustrat pe păgâni pentru necurăția lor, iar aceștia, mânați de ură, l-au ucis cu pietre. Mucenicia sa nu este o întâmplare, ci încununarea unei vieți trăite în deplină fidelitate față de Evanghelie.

Sfântul Apostol Pavel, scriindu-i în Epistola a doua, nu îl cheamă pe Timotei la odihnă, ci la lanțuri, nu la cinste, ci la suferință, pentru că aceasta este slava Apostolilor. În lumina acestor cuvinte, înțelegem mai adânc mărturia Bisericii primare: Timotei nu a urmat doar cuvintele lui Pavel, ci și viața lui, iar aceasta este învățătura deplină.

Într-o formulare de o mare frumusețe, Sfântul Ioan Gură de Aur spune despre cei doi propovăduitori ai Evangheliei că au uimit perioada de început a Bisericii: Pavel străbate lumea, Timotei păzește o cetate, însă unul și același este duhul slujirii.

Iar Fericitul Ieronim întărește această ima­gine afirmând: „Cel ce a urmat pașii lui Pavel a urmat și cununa lui”. Dacă Pavel avea să fie martir la Roma, Timotei, după ani de slujire, îl urma pe aceeași cale la Efes.

Apostolul Pavel i-a încredințat lui Timotei o comoară, pe care acesta a păstrat-o cu fidelitate până la capăt. Fiecare preot simte lucrarea tainică și preaînaltă a acestui mare dar în ziua hirotoniei, când primește Sfântul Trup al Domnului și Dumnezeului și Mântuitorului nostru Iisus Hristos ca pe un mare odor, pe care Domnul îl va cere înapoi de la fiecare la vremea judecății.

Astfel, în conștiința Bisericii apostolice, Pavel rămâne chipul părintelui adânc preocupat de soarta Bisericii și a ucenicilor săi, iar ­Timotei este fiul care se străduiește, cu smerenie, să urmeze părintelui până la cununa mărturisirii.