Învăţături

Astăzi, termenul învăţătură este asociat în mod curent cu şcoala de diferite grade; iniţial, însă, substantivul respectiv a fost folosit în limba română cu sensul de „deprindere“ (căreia i s-a mai spus şi învăţ) şi apoi a intervenit acela de „acţiunea de a învăţa“, într-o formă organizatorică oarecare. Dar (a) învăţa mai înseamnă şi „a cuminţi, a disciplina“, „a sfătui“ şi chiar „a porunci“. Aşadar, învăţătura poate fi de minte, când cineva a trecut printr-o anumită situaţie (neplăcută) şi este experimentat, dar şi de carte, atunci când despre cineva se poate spune că este învăţat. Avem şi o destul de bogată familie lexicală ce porneşte de la verbul (a) învăţa; pe lângă cele deja amintite se adaugă cuvintele învăţător, învăţăcel şi, tot de la acelaşi verb, s-a format şi (a) dezvăţa, „a dezobişnui“, cu privire la deprinderile rele. Pe de altă parte, după modelul unui cuvânt din franceză s-a format termenul învăţământ.

Deosebit de interesant este însă faptul că învăţătura, ca bagaj de cunoştinţe, ca îndreptar pentru viaţă transmis cuiva, se poate obţine pe diferite căi, iar acţiunea a reprezentat o preocupare social-culturală şi de moralizare: cineva este învăţat cum să se poarte, cum să procedeze într-o anumită situaţie. În textele religioase vechi calitatea de învăţător îi este atribuită lui Iisus Hristos, iar apostolii săi, în limbajul bisericesc, sunt numiţi „ucenicii lui Hristos“, aşa cum apare în Cazania Mitropolitului Varlaam (1643): „Spune Domnul Hristos ucenicilor săi de muncile (# chinurile) şi de moartea sa“. După cum, figurat, învăţător de suflete este numit preotul, ca unul ce îşi iniţiază poporenii în preceptele, în tainele religiei, iar învăţător de legi era pe vremuri juristul.

Dintr-o largă perspectivă culturală, atrage atenţia faptul că substantivul învăţătură a fost utilizat în titlul unor cărţi de valoare deosebită; ne vom referi numai la două texte din secolul al XVI-lea, Învăţăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Teodosie şi la Carte ce se cheamă evanghelie cu învăţătură a diaconului Coresi (1581), în care evangheliile sunt urmate de explicaţii privind preceptele religiei şi urmărind educaţia morală. Dar acest registru grav al folosirii termenului este prezent astăzi şi în numele unui prestigios târg de carte: „GAUDEAMUS - carte de învăţătură“.

Expresiile, tehnice ori figurate, pornind de la verb sau de la substantiv, se referă la procesul şcolar de instruire: „a învăţa pe dinafară“, „pe de rost“, ca metode ori obligaţii şcolare, dar ultimul enunţ a căpătat şi dubletul, cu semnificaţie depreciativă, „a învăţa papagaliceşte“, adică fără a înţelege conţinutul celor învăţate! Tot în legătură cu şcoala se manifestă şi ironia, când se constată neîmplinirea, ca în zicătoarea „La mâncare lup, la învăţătură butuc“ (vezi şi „a trece prin şcoală ca raţa pe apă“, despre cel de care nu s-a prins învăţătura, care „ştie carte pe departe, şi-a citi cât a fugi“).

Preţuirea pentru învăţătură şi-a găsit însă expresia paremiologică şi în registru pozitiv: „învăţătura la om, ca cioplitul la lemn“, admirabilă formulă pentru a numi fasonarea, modelarea minţii şi a caracterului cuiva prin instruire şi prin educare, după cum optimist sună şi dictonul scuturării de rele deprinderi: „tot învăţul îşi are şi dezvăţul“!