Învierea Domnului şi adevărul bucuriei noastre

Mântuitorul Hristos, Fiul lui Dumnezeu făcut Om, pentru noi este Lumina lumii (Ioan 8, 12), este Calea, Adevărul şi Viaţa (Ioan 8, 14), de recunoaşterea Căruia depinde mântuirea lumii. Al celei care-L caută şi-L găseşte, al lumii care-L recunoaşte drept ceea ce este: Fiul lui Dumnezeu şi Mântuitorul. Pe El nimeni nu L-a putut vădi de păcat. Tocmai pentru că a fost şi este ceea ce noi mărturisim, venirea Sa ca Om în lume a contrariat pe unii, începând cu Irod cel Mare, continuând cu unii din generaţia Sa (Mat. 12, 39), cu Anna şi Caiafa, cu cei care au strigat "Răstigneşte-L, răstigneşte-L" şi terminând cu toţi descendenţii acestora de-a lungul secolelor şi până azi. Românul spune că sângele apă nu se face. Pe baza acestui considerent, cred că nici sângele lui Irod, al Caiafei, al Annei şi al celor asemenea lor nu s-a diluat de-a lungul istoriei.

A existat o alergie viscerală în acele personaje şi în cei asemenea lor, care s-a transmis urmaşilor lor, făcând parte din fondul atavic al fiinţelor lor, indiferent că după secole aceşti urmaşi poartă nume americane, slave, nemţeşti sau chiar foarte neaoş româneşti. Irozii, Caiafele şi Annele moderni sunt aceiaşi. Prin media de care se folosesc sau pe care le patronează, strecoară nu apă, ci umorile şi zeama rău-mirositoare ale propriilor lor minţi în untdelemnul valorilor sacre creştine privitoare la Mântuitorul Hristos Cel viu. Aşa cum satana a făcut la începutul omenirii, slujitorii săi o fac acum. Nu spun deschis şi nu demonstrează că Hristos nu a înviat, ci lansează doar idei piezişe spre a dezorienta pe cei slabi, de genul celei potrivit căreia doi arheologi americani (James Tabor şi Simcha Jacobovici) au găsit sicriul în care ar fi fost depus trupul Mântuitorului, pe care scria în greceşte: "Divine Iehova, deşteaptă-te, deşteaptă-te"! Cu alte cuvinte, trupul Mântuitorului nu ar fi înviat, ci a putrezit ca al oricărui om!! Idei de genul acesta sunt insinuate în presa de mare tiraj, unde presa mică (dâmboviţeană) îşi află sursa de informaţii. Dar sunt idei mai mult decât ciudate. De fapt, nu sunt idei, ci inepţii. Din păcate, prin asemenea inepţii se manipulează superficialitatea omului modern.

Nu vreau să intrăm în conflict cu nimeni, nici cu cei care se folosesc de arheologie (o ştiinţă considerată greu contestabilă) şi trag concluzii fanteziste. În arheologie se poate. O piatră poate fi interpretată oricum. Nici o interpretare n-o supără. Ierusalimul are multe pietre şi multe morminte, dar nu orice mormânt descoperit este în mod necesar mormântul lui Iisus. Locul mormântului gol al Mântuitorului se ştie unde este în mod precis de când Sfânta Elena, la începutul secolului al IV-lea, a făcut cercetări şi l-a găsit. Dincolo de aceasta, nici un izvor contemporan cu evenimentele legate de Mântuitorul nu dă nici cel mic indiciu cum că Iisus nu a înviat. Nici măcar cei care L-au omorât.

Este adevărat, creştinismul s-a fundamentat pe ceea ce Apostolii au propovăduit despre Hristos cel înviat, nu despre alt Hristos. N-au făcut aceasta în concurenţă cu cineva, nici măcar cu iudeii. Nu au făcut altceva decât să dea mărturie despre Iisus cel înviat şi probând această mărturie cu puteri deosebite, aproape de cele pe care le-am constatat în activitatea publică a Mântuitorului de dinainte de pătimirea şi moartea Sa (vorbeau în limbi pe care nu le învăţaseră niciodată, vindecau bolnavii, înviau morţii). Era suficient ca măcar umbra lui Petru să-i acopere pe cei bolnavi ca să se vindece. Era suficient ca bolnavii să se atingă de obiectele care aparţineau Apostolilor ca să se tămăduiască. Văzând minunile lui Pavel, efesenii l-au luat drept zeu. Apostolii făceau toate acestea în numele lui Iisus cel înviat. Sau toate acestea făceau parte din tipul de mărturisire pe care Apostolii o dădeau lumii despre Iisus cel viu.

Taina mormântului gol

Pentru că au vindecat un olog în templu, în numele lui Iisus, Petru şi Ioan au fost arestaţi. După ce au fost bătuţi, li s-a dat drumul sfătuindu-i să nu mai vorbească de Iisus. Nu i-a certat că ar fi vorbit de cineva sau în numele a cuiva al cărui trup s-ar fi găsit în mormânt într-un proces de putrefacţie, cum vor să sugereze americanii Tabor şi Jacobovici. Dădeau ucenicii mărturie despre vreo inepţie? Sinedriştii aveau mormântul! Din păcate pentru ei, deşi îl păziseră cu soldaţi romani, mormântul era gol! Iar Longin, şeful plutonului însărcinat cu paza mormântului, se convertise la Hristos. Din păcate, n-a putut scrie ce a văzut în momentul Învierii Domnului. A dus taina cu el în Împărăţia lui Dumnezeu. Important pentru el şi pentru noi a fost că el a devenit creştin. Să se fi făcut creştin aşa, fără vreun motiv întemeiat, emoţionat pur şi simplu de predica unor oameni simpli, foşti ucenici ai lui Hristos? Cine ar putea crede? Desigur, nimeni!

Trebuie reţinut că ultimele evenimente din viaţa Mântuitorului pe pământ nu trebuie separate de modul în care El S-a născut şi de modul în care a trăit şi a învăţat. Privindu-le pe toate împreună acum, vedem că ele sunt în relaţie. Nu putea rămâne într-un sarcofag Cel care Se născuse în mod minunat şi trăise de aşa manieră, încât nimeni nu L-a putut vădi de păcat. Vedem aceeaşi relaţie între mărturisirea Apostolilor şi modul lor de a se comporta, conform cu ceea ce primiseră de la Hristos, atât înainte, cât şi după Învierea Sa din morţi.

E de menţionat că în acea vreme, evreii nu se îngropau în sarcofage, în sicrie, cu alte cuvinte. Aceasta era o practică greco-romană faţă de care evreii aveau repulsie, aşa cum aveau repulsie să scrie pe morminte în alte litere decât cele ale limbii pe care o vorbeau ei. Îşi poate imagina cineva că fariseul Nicodim, membru al Sinedriului iudeu, ar fi scris pe vreun mormânt cu litere greceşti, cum spun d-nii Tabor şi Jacobovici că au găsit scris pe sicriul descoperit de ei în 2010?

Mai trebuie amintit că Mântuitorul nu s-a numit niciodată Iehova. S-a numit şi a fost numit de alţii Fiul lui Dumnezeu, dar nu Iehova. Dacă textul de pe sicriul lui Tabor şi Jacobovici este în greceşte, de ce, atunci, n-au scris autorii textului cuvântul grecesc pentru Θεος Dumnezeu şi au preferat ebraicul Iehova? Ne aflăm în faţa unui fals grosolan care nici nu merită să fie luat în seamă.

Începutul oricărei forme de manipulare constă în dezorientarea celor pe care vrei să-i manipulezi. Reuşita acestui prim pas va fi întâia formă de succes a manipulatorului. De ce? Pentru că într-un prim moment transferă grijile la obiectul manipulării sale (omul vizat), făcându-l pe acesta să se îndoiască de valorile care-i dăduseră statutul pe care l-a avut până la acel moment şi să caute alte variante ale adevărului. Nu spun ,,alte căi de orientare" pentru că manipulatorul nu face nimic ce ar putea orienta, dimpotrivă, face tot ce-i stă în putinţă ca să dezorienteze, ca celălalt să se precipite în gol, în hăul minciunii.

Aceasta este practica de când lumea, vreau să spun de când există lumea minciunii. În acelaşi mod a procedat cel rău când i-a întrebat pe protopărinţi: ,,A zis, oare, Dumnezeu să nu mâncaţi roade din nici un pom din rai?", deturnând orienterea protopărinţilor. Când aceştia i-au răspuns, reproducând ceea ce Dumnezeu le poruncise, diavolul a strecurat otrava, spunându-le: ,,Nu, nu veţi muri. Dimpotrivă! Dumnezeu ştie că în ziua în care veţi mânca veţi fi ca Dumnezeu!" Ce perspectivă, nu-i aşa!? Să fii Dumnezeu fără să ai natură divină! Să fii ca Dumnezeu, tu, cel creat din pământ!

Adevărul lui Hristos rămâne în veci

Prin porunca lui Dumnezeu protopărinţii erau stimulaţi să se angajeze într-un anumit mod de postire: abţinerea de la intrarea în contact cu realităţile amestecate, confuze, mai precis amestecul cu o realitate eterogenă formată deodată din rău şi dintr-o aparenţă de bine, plăcută însă la vedere şi vrednică de dorit. Întreaga omenire, cuprinsă atunci în protopărinţi, se găsea la începutul unei perioade de post. A ratat roadele acestui post, pentru că, prin protopărinţi, s-a prăvălit în hăul căutărilor fără Dumnezeu, căutări numite impropriu de duhul cel rău cunoaştere. Nu orice căutare şi grăbită găsire presupune şi cunoaştere. Consecinţa cuvintelor piezişe spuse de satan s-a cunoscut imediat. Iar vorbirea piezişă, cu diversele ei posibilităţi de a te duce spre neadevăr, în numele adevărului, s-a perpetuat de atunci, se perpetuează şi azi în lume, dăinuind atâta vreme cât minciuna va putea să se substituie, în anumite împrejurări, adevărului. Acest mod de a vorbi nu este comunicare, ci manipulare. Comunici cu cineva atunci când, aşa cum spunea Hristos Domnul, vorba ta este DA pentru ceea ce este DA şi NU pentru ceea ce este NU. Amestecul de da şi nu, de ,,c-o fi sau n-o fi", de ,,e adevărat, dar..." este de la cel rău, pentru că deturnează mintea omului făcut pentru adevăr, nu pentru minciună, şi cu atât mai puţin pentru adevăr şi minciună în acelaşi timp.

Manipulatorul este cel care pune apă în untdelemnul care alimentează flacăra lămpii făcută spre a ne lumina în întuneric. Apa din untdelemn face ca flacăra să nu mai ardă uniform, ca ea să jeneze mai degrabă decât să-ţi lumineze casa sau să-ţi călăuzească paşii. Flacăra sfârâindă în care focul luptă cu apa să o transforme în vapori te indispune pur şi simplu, fără ca flacăra sau undelemnul să fie de vină. Nici măcar apa nu este de vină, ci cel care a pus împreună realităţi care nu au fost făcute să stea împreună. Minciuna nu poate fi asemănată cu apa. Apa a făcut-o Dumnezeu, minciuna, nu! Ea este invenţia celui care, printr-un act de voinţă liberă, a înlocuit ideea de adevăr cu interesul egoist imediat. Amestecul minciunii cu aparenţa de adevăr aduce după sine moartea.

De-a lungul istoriei, Biserica a întâlnit multe încercări de a fi vândută minciuna în locul adevărului. Degeaba! Adevărul lui Hristos rămâne în veci. Ne-a fost comunicat de oameni care nu au avut de ce să mintă. Nu şi-ar fi riscat vieţile pentru neadevăruri. Învierea Mântuitorului a fost surprinzătoare şi extraordinară, a depăşit orice posibilitate de imaginaţie naturală, încât Apostolii înşişi au fost uluiţi de realitatea ei. A fost nevoie de o serie de arătări ale Mântuitorului înviat timp de patruzeci de zile ca ucenicii să se obişnuiască cu supranaturalul, să pătrundă în universul de taină al Învierii. Ulterior, nu au făcut nimic deosebit decât să mărturisească ceea ce au înţeles şi au trăit, dând garanţie cu propriile lor vieţi despre realitatea celor propovăduite. Şi lumea i-a crezut.

În Biserică toţi creştinii L-au perceput şi-L percep pe Hristos ca fiind viu şi veşnic, ca pe Cel înviat şi viu, nu doar ca pe un Iisus al memoriei. Aşa Îl simţim şi-L mărturisim şi noi azi, spunând ,,Hristos a înviat"!

Cum să priceapă taina Învierii cineva care stă în afara ei? Nu ne miră neputinţa bucuriei unui asemenea om. Ne întristează însă refuzul lui de a accede la bucuria pe care Hristos a lăsat-o lumii prin Învierea Sa, spunându-ne tuturor: ,,Bucuraţi-vă!" Ne bucurăm toţi şi dorim tuturor să rămână în adevărul bucuriei Învierii lui Hristos.

Hristos a înviat, bucuraţi-vă!