Invitatul săptămânii: Amintiri despre Dumnezeu

„Nu ştiu alţii cum sunt…“, dar eu, în zilele începutului primăverii, mă simt transpus într-o dimensiune psihică specială, situată între realitate şi vis, între lumea reală şi metafizică.

Formaţia medicală mă îndeamnă la interpretări biochimice. Ca psihiatru, evoc posibile energii al căror factor comun, din păcate, constă într-un act de naştere, neurmat de-o viaţă propriu-zisă.

Am fost „obsedat“ de Dumnezeu încă din copilărie, chiar dinainte de a fi terminat grădiniţa. Cred că eram fermecat de mister, de miracol. Se spune că un copil obişnuit nu este preocupat de Dumnezeu. După cum îmi aduc aminte, în acei ani m-am tot întrebat despre marea forţă care mişcă lumea, forţă pe care nu o vedeam antropologic. Eram fascinat de ceea ce putea face Dumnezeu, nu de cum arată. Eram, însă, fermecat de icoane, mai cu seamă de acelea în care Iisus mi se părea a fi un copil cu care mă puteam juca, pe care mi L-aş fi dorit frate (nu am avut nici un frate) şi un prieten apropiat.

Marele Dumnezeu-Tatăl îmi apărea, pe la şase ani, ca o Prezenţă, o Forţă invizibilă, apreciind mai mult efectele sale, ca să spun aşa, „dinamice“: apariţia ploilor, stăpânirea vântului, mişcarea mării, zborul păsărilor, Mişcarea în genere, în special mişcarea astrelor, succesiunea nopţilor, anotimpurilor, zilelor; stelele erau ale Lui.

Probabil că atracţia pentru Marele, Supremul Stăpân, ascundea şi o mare frică de Dânsul.

Oricum, „tema Dumnezeu“ şi, mai apropiată de sufletul meu, „tema Maica Domnului“, „sfinţii“, făceau parte, fiecare în felul lor, din lumea mea spirituală, din imaginarul meu cotidian. Eram, o spun serios, un fel de mic filosof, care nu găsea parteneri interesaţi de aceeaşi problemă religioasă, care mă frământa pe mine. Ceilalţi copii erau indiferenţi şi simţeam că şi-ar fi bătut joc de mine, care eram tot mai curios în privinţa credinţei (dar nu a practicii religioase).

Trăgeam cu ochii, foarte atent, să surprind evadarea în spaţiu a fluturaşilor şi păsărelelor pe care le închipuiam în lut şi supravegheam cu grijă eventuala, aşteptata decolare a fluturilor.

Legea pe care o descoperisem era, de fapt, un aspect al legii gravitaţiei, de care, cu siguranţă, habar n-aveam, dar ştiam că orice provine de sus (cu alte cuvinte „din cer“) are, obligatoriu, un sens descendent şi sigur provine din lumea lui Dumnezeu. În jos era iadul, moartea, tot ce mă înfricoşa. Nici un lucru frumos nu cade în jos, spre întuneric, spre ocult. Tot ceea ce este frumos pe pământ, florile, mirosul fânului cosit, parfumul viei înflorite (în anii aceia trăiam într-o vie, pe malul Nistrului şi natura mă înconjura din toate părţile, intra în fiinţa mea ca o parte a sufletului meu), toate privesc în sus, spre Dumnezeu adică, şi noaptea, spre stele.

Aceasta era legea în care credeam, mândru de constatarea mea, cum, probabil, nici un descoperitor nu a fost vreodată atât de orgolios gândindu-se la descoperirea sa.

***

Nu ştiu cum să-i spun acestei simpliste concepţii despre Dumnezeu, pe care o aveam în copilărie. Mă tem că o minte cultivată, un teolog învăţat, s-ar putea să descopere cumva aceste notaţii. Dar sper că naivitatea va trece înaintea păcatului, pornind de la o inimă bună.

Oricum s-ar chema aceste naivităţi la acea vârstă, conceptul meu religios era lipsit de păcat, peste dânsul sporind stratul întrebărilor cum sporeşte, primăvara, iarba crudă printre viorele şi lăcrămioare, iar eu eram fericit în acest univers, în care mă fermecau semnele venite de la Dumnezeul meu: vântul de primăvară clătinând crengile, aromele plutind ca o minune binefăcătoare pe pământ, ploile, tunetele, fulgerele, florile, aspirând şi ele, după cum credeam, la un loc în spaţiul divin.

Astăzi, îmi dau seama că trăiam o fericire care încă nu ştia nimic sau aproape nimic din amarul vieţii. De câteva decenii, psihologii au căpătat obiceiul de a matematiza şi de a transcrie trăirile, bune şi rele, într-un limbaj aritmetic, algebric, statistic; dacă nu ar transforma ceea ce se presupune a fi viaţa, nu aş avea nimic împotriva acestui procedeu, de a măsura cu centimetrul emoţiile şi gândurile. Dar cred că acest procedeu transformă tema analizată, (viaţa) într-o temă complexă, savantă, dar anostă şi, mai ales, artificială.

Nu mă gândeam pe atunci, primitiv cum eram, la artificii ştiinţifice. Ştiu că mă îmbăta până la extaz, până la ţipăt de la plăcere, ceea ce vedeam în jurul meu, copaci, flori, oameni, animăluţe luându-se după mine şi în mintea mea această explozie de viaţă era nimic altceva decât Dumnezeu. Câteodată plângeam de fericire când simţeam această putere, care mă făcea să mă cutremur de emoţie: Mişcarea!

La vârsta de care îmi amintesc, în jur de zece ani, preferinţele mele în ce priveşte deliciile naturii erau mai restrânse; primăvara era favorita mea şi a celor de aceeaşi vârstă, deoarece atunci se despărţeau în şuvoaie apele, curgând fiecare pe albia ei, târând într-un balet dezorganizat resturi, flori uscate, fragmente de obiecte distruse şi bărci iuţi, pe care le făceam noi, copiii, cu o abilitate pe care de mult cred că am uitat-o

Dar, în această invazie dezordonată se simţea evenimentul care era, de fapt, starea de aşteptare a Paştelui, o stare mai mult interioară; era începutul Postului Mare. Se presimţea nu atât în natură, cât în noi, o stare specială, de dinaintea Învierii. Cred că, fără a ne da seama, noi, copiii, eram mai frumoşi, mai luminoşi, cu câteva săptămâni înaintea Paştelui. Şi o luam, cumva, pe un drum neştiut, presimţitor, împodobind icoanele. Cred că în clasa I elementară (primară) începusem să deprindem cultul icoanelor, pe unele văzându-se personajele dumnezeieşti la care visasem până atunci, în starea de „credincios primitiv“. Acum găsisem căile - se vedea mulţimea omagiindu-L pe Iisus, catârul pe care înainta spre Cruce. Acum era în sufletul nostru, al copiilor, starea aceea de extaz, de fericire, amestecată cu durere, cu măreţia Marii Jertfe.

În fiecare an trăiri afective reziduale ne cuprind inima… Evocarea tragediei Patimilor şi Gloria eternă a Învierii se trezeşte acum, în zilele prepascale, cum le spuneam noi, atunci, ca încă bieţi ucenici ai credinţei. Astăzi, când însemnez aceste gânduri, găsesc cu greu cuvintele care să încapă vechile amintiri despre Dumnezeu. În fiecare primăvară, starea specială a acestor amintiri fac ca acestea să fie înscrise pentru totdeauna în inimile creştine, strivite de durerea Patimilor, gata să-şi ia zborul ca nişte păsări glorioase, după Înviere…