Invitatul săptămânii: Biserica în istoria românilor

Începuturile statelor româneşti medievale s-au legat strâns de dezvoltarea vieţii religioase. Românii au păşit în istorie având în credinţa creştină una din pârghiile principale ale existenţei lor. Atât Ţara Românească, cât şi Moldova au fost state creştine şi s-au afirmat ca atare. Nu întâmplător, cei mai de seamă domni au fost şi importanţi ctitori. Totodată, cele două state au marcat în Europa şi limitele ortodoxiei spre Vest. De la începuturile lor, ele şi-au organizat Bisericile, iar ridicarea de lăcaşuri sfinte a însoţit mersul înainte în istorie al celor două ţări. Dacă în Transilvania românii n-au putut păstra statul în mâinile lor, în schimb şi aici Biserica Ortodoxă şi-a păstrat poziţiile, revenind lui Mihai Viteazul ca în efemera sa stăpânire a Ardealului să întemeieze mitropolia ortodoxă a acestei ţări.

Biserica a avut un rol de seamă în conservarea şi afirmarea statelor româneşti. Totodată, ea a avut un deosebit rol cultural, mai ales că abia în epoca modernă statul îşi va asuma sarcina răspândirii învăţăturii, până atunci acest rol revenind Bisericii în mănăstirile sale şi în ştiinţa de carte pe care o răspândeau slujitorii ei. Tot atât de importante au fost activităţile cărturăreşti, iar apoi tiparul, legat şi el de Biserică. Înalţi ierarhi, dar şi preoţi şi călugări au fost răspânditori ai credinţei, dar şi ai învăţăturii. Mai trebuie evidenţiat faptul că prin această activitate culturală, Biserica a fost un factor de unitate al românilor, ca şi al limbii. Domnii munteni şi moldoveni au acordat, de asemenea, ajutorul lor şi lăcaşurilor sfinte din Imperiul Otoman.

Nu puţini ierarhi şi slujitori ai Bisericii au fost şi oameni de cultură, domnii găsind în ei sprijin şi sfat înţelept. Prin silinţele lor s-a desfăşurat în lăcaşurile ridicate şi o activitate culturală şi artistică.

Prin rolul lor cultural, ierarhi ai Bisericii au ilustrat paginile istoriei naţionale. Mitropolitul Antim al lui Mircea cel Bătrân şi mitropolitul Iosif al lui Alexandru cel Bun au contribuit la consolidarea organizării Bisericii în ţările lor, dar tot ei s-au îngrijit şi de dezvoltarea funcţiilor cultural-artistice în mănăstiri. Grigore Ţamblac, însărcinat de Alexandru cel Bun cu stăreţia Neamţului, a scris în slavonă Viaţa Sfântului Ioan cel Nou. Mitropolitul Teoctist care a păstorit Mitropolia Sucevei în vremea lui Ştefan cel Mare - cel mai sârguincios constructor de lăcaşuri al istoriei Principatului Moldovei - era un cărturar care a scris un tetraevangheliar dăruit Mănăstirii Neamţ, cu dedicaţia "pentru rugăciunea sa şi a celor ce vor citi pe el şi vor asculta cu osârdie". Radu cel Mare al Ţării Româneşti a reorganizat Biserica cu sprijinul patriarhului Nifon al Constantinopolului descăunat de otomani, iar în vremea lui Neagoe Basarab s-a înălţat splendida biserică episcopală de la Curtea de Argeş, dar s-a tipărit şi Evangheliarul, cea de-a treia carte din spaţiul românesc, după ce în 1508 şi 1510 apăruseră un Liturghier şi un Octoih, toate cele trei fiind evident rodul cunoştinţelor şi sârguinţei oamenilor Bisericii, al căror realizator a fost ieromonahul Macarie. În a doua jumătate a veacului al XVI-lea, diaconul Coresi a desfăşurat o excepţională activitate atât în Ţara Românească, cât şi în Transilvania, el tipărind şi în limba română, nu doar în slavonă.

În veacul al XVII-lea se întâlnesc manuscrise şi tipărituri, în întreg spaţiul românesc. Mitropolitul Simion Ştefan al Ardealului patronează tipărirea Noului Testament la Bălgrad (Alba Iulia), scriind în predoslovie, în 1648, că lucrarea se adresa tuturor românilor, deoarece "cuvintele trebue să fie ca banii, că banii aceia sunt buni care îmblă în toate ţările". Deosebit de importantă a fost şi lucrarea lui Varlaam, învăţat mitropolit al Moldovei, intitulată Carte românească de învăţătură, cunoscută sub titulatura Cazania lui Varlaam. Cărturarul Dosoftei, mitropolit al Modovei, a tradus Psaltirea în versuri. În 1688 a apărut la Bucureşti Biblia lui Şerban Cantacuzino, realizare excepţională, la traducerea căreia a sârguit - pe lângă fraţii Greceanu - şi arhiereul Ghermano din Nyssa Capadociei. O activitate cărturărească şi artistică de excepţie a desfăşurat şi Antim Ivireanul, mitropolitul din vremea lui Constantin Brâncoveanu. Printre cărturarii veacului al XVIII-lea s-a numărat şi episcopul Chesarie al Râmnicului, pentru ca în ultimul sfert al veacului, Paisie Velicicovschi să dea un impuls deosebit vieţii cărturăreşti la Mănăstirea Secul şi apoi la Neamţ.

În prima parte a secolului al XIX-lea s-au afirmat prin activitate sa cărturărească mitropolitul Veniamin Costache al Moldovei, iar în Ţara Românească, mitropolitul Grigore Nemţeanul, "marele moralizator", cum l-a definit N. Iorga. Spre mijlocul veacului, pragmaticul şi gospodarul mitropolit Nifon a contribuit mult la afirmarea rolului Bisericii într-o perioadă de tranziţie spre deplină modernitate. În epoca de renaştere a României, ierarhii se afirmă puternic pe plan cultural, contribuind la dezvoltarea culturii naţionale. Printre ei, episcopul Melchisedec este cel dintâi membru al înaltului cler ales în Societatea Academică Română, iar episcopul Dionisie Romano al Buzăului prin generozitatea sa a pus temei bibliotecii înaltului for.

În veacul al XX-lea, mulţi dintre mitropoliţi şi episcopi, iar apoi dintre patriarhi sunt şi oameni de cultură respectaţi. Ei reprezintă o punte de legătură între Biserică şi viaţa culturală a naţiunii, la înalţi parametri. De puţine zile, ne-a părăsit un ierarh cărturar de înalt nivel, mitropolitul Bartolomeu Anania, pe care Academia Română l-a ales în sânul ei ca membru de onoare la sfârşitul anului trecut. Mitropolitul Bartolomeu a întruchipat într-o înmănunchere impresionantă pe valorosul teolog, pe scriitorul înzestrat şi pe cărturarul erudit. Componenta culturală a intrat şi intră, astăzi ca şi ieri, în zestrea spirituală a Bisericii Ortodoxe Române.

" Înalţi ierarhi, dar şi preoţi şi călugări au fost răspânditori ai credinţei, dar şi ai învăţăturii. Mai trebuie evidenţiat faptul că prin această activitate culturală, Biserica a fost un factor de unitate al românilor, ca şi al limbii. Domnii munteni şi moldoveni au acordat, de asemenea, ajutorul lor şi lăcaşurilor sfinte din Imperiul Otoman."