Invitatul săptămânii: Crezul în care am fost botezaţi sau de la lex orandi la lex credendi¹

În acest an dedicat reflecţiei asupra Simbolului ortodox al credinţei, este potrivit un cuvânt teologic despre modul în care Crezul nostru s-a născut din viaţa Bisericii. Chiar la începutul celebrei sale istorii a doctrinei şi a tradiţiei creştine, Jaroslav Pelikan defineşte învăţătura creştină ca fiind "ceea ce Biserica lui Iisus Hristos crede, propovăduieşte şi mărturiseşte pornind de la cuvântul lui Dumnezeu". Crezul sau Simbolul credinţei exprimă în formă succintă sinteza acestei doctrine sau învăţături de credinţă pe care Biserica o propovăduieşte şi o mărturiseşte public în cultul şi viaţa sa. Liturghia se deosebeşte de un simplu ritual prin conţinutul credinţei poporului exprimat în Crez, iar viaţa creştină se deosebeşte de orice alt tip de viaţă prin asumarea şi trăirea celor mărturisite în Crez. Când un creştin mărturiseşte "aştept învierea morţilor şi viaţa veacului ce va să fie", aşa cum se întâmplă în Crezul niceo-constantinopolitan, el postulează un mod de a fi orientat eshatologic, spre Împărăţia lui Dumnezeu. Asumarea acestei mărturisiri îl deosebeşte de cei ce nu cred astfel, iar prin aceasta Crezul se arată a fi adevăratul îndreptar al vieţii creştine. Iar măsura tuturor lucrurilor şi izvorul vieţii este Dumnezeul nostru Iubire, mărturisit în Simbolul credinţei ca Tată, Fiu şi Duh Sfânt, "Treimea cea deofiinţă şi nedespărţită".

Crezul s-a născut în cristelniţa botezului, adică acolo unde fiecare creştin trăieşte şi experiază taina morţii şi învierii împreună cu Hristos. Crezurile baptismale interogative sau declarative s-au format din experienţa şi viaţa comunităţilor creştine locale. Mărturisirile martirilor în faţa morţii şi a persecutorilor au condus, de asemenea, la fixarea unor mici Crezuri ale începutului. În predică şi pregătirea catehumenală, în imnuri şi rugăciuni s­au creat diferite ocazii în care principalele articole ale credinţei au fost formulate şi rostite în comun. Crezul este fixarea în scris a ceea ce Biserica a primit ca revelaţie şi păstrează într-o continuitate autentică a credinţei, propovăduirii şi mărturisirii creştine. Trăirea credinţei creştinilor din veacurile trecute exprimată în Crez conduce la credinţa vie a celor morţi. Tradiţionalismul este credinţa moartă a celor vii.

Întreaga istorie a formării crezurilor în primele veacuri, până când cel niceo-constantinopolitan le-a reprimat pe toate celelalte în Răsărit, în veacurile V şi VI, este un proces eclezial în care lex orandi au fost transformate în lex credendi. Istoricul Teodoret al Cirului aminteşte că Părinţii veniţi la Niceea în 325 erau "un popor de martiri" (unii aveau mâinile paralizate, alţii aveau ochii scoşi, alţii aveau picioarele mutilate). Ei purtau în spate experienţa persecuţiei, pe care au suportat-o cu credinţa în învierea lui Hristos, care le-a dat curajul de a merge spre moarte, care îi conducea în Împărăţia lui Dumnezeu Tatăl, fiind în acelaşi timp întăriţi şi mângâiaţi de Duhul Sfânt. Prin aceasta ei trăiseră în viaţa lor întâlnirea cu Sfânta Treime, astfel că Crezul de la Niceea nu este unul doar scris cu cerneală, ci pecetluit cu sângele vieţii lor. Pentru aceşti mărturisitori ai credinţei, Crezul niceean era experienţa vieţii lor formulată de această dată în cuvinte.

În Epistola 125 a Sfântului Vasile cel Mare, redactată în 373, acesta citează Crezul de la Niceea drept cel mai solid fundament al credinţei, iar mai apoi aduce completări cu privire la credinţa în dumnezeirea Sfântului Duh, contestată deja de mulţi, arătând că Duhul nu trebuie îndepărtat nici de Tatăl, nici de Fiul, deoarece "trebuie să ne botezăm aşa cum am fost învăţaţi şi să credem aşa cum ne-am botezat şi să ne închinăm aşa cum am primit credinţa, în Tatăl, în Fiul şi în Duhul Sfânt, iar de comuniunea cu cei care numesc pe Duhul Sfânt creatură să ne ferim...".

În Epistola sinodală a Părinţilor de la Sinodul II Ecumenic, trimisă în 381 episcopului Damasus al Romei şi altor episcopi occidentali, sinodalii răsăriteni mărturisesc acelora că "această credinţă (cea formulată la Niceea - 325 şi Constantinopol - 381, n.n.) trebuie primită de voi, de noi şi de toţi cei care nu denaturează cuvântul credinţei adevărate. Ea (credinţa, n.n.) este foarte veche, provine din botez şi ne învaţă să credem în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh".

Două aspecte sunt evidente din aceste mărturisiri ale Părinţilor şi sinodalilor care au aprobat Crezul de la Niceea şi mai apoi pe cel constantinopolitan: în primul rând, naşterea Crezului din practica şi mărturisirea baptismală, iar în al doilea rând, formularea în scris în textul Simbolului a experienţei şi a credinţei întregii eparhii pe care fiecare episcop o reprezenta, care s-a transmis pe calea Tradiţiei orale şi era fixată succint în formule baptismale. Hotărârile luate şi formulate în Crezul niceo-constantinopolitan au însemnat formularea lui lex orandi în lex credendi.

Note:

1 Pentru cititorii neteologi doresc să precizez că aceste două expresii latine semnifică următoarele: lex orandi - legea rugăciunii, în sensul celor mărturisite de Biserică în rugăciune şi viaţă, iar lex credendi - legea credinţei, adică formularea acestei experienţe a comuniunii cu Dumnezeu în texte concise şi clare.