Invitatul săptămânii: De Ziua lui Eminescu

Se face aşa că, după ce trecem de sărbătorile Naşterii Mântuitorului, ne (re)întâlnim cu Eminescu, într-o luminoasă coincidenţă ce poartă însemnele destinului nostru ca neam, al tuturor şi al fiecăruia. Şi iată, la 15 ianuarie, numărăm trecerea a 160 de ani de la naşterea lui Eminescu şi se cuvine să amintim că Academia Română a propus ca această zi să fie declarată Ziua culturii noastre naţionale. Întâlnirea cu Eminescu este una ce dă seama de noi înşine şi, la vreme cuvenită, o întâmpinăm cercând a vedea cât şi cum am mai dobândit sau… am pierdut din zestrea noastră sufletească. De aceea, revenirea la Eminescu este, pentru unii dintre noi, o datorie pe care o împlinim cu sfiala celui copleşit de valoarea acestui dar pe care Dumnezeu l-a făcut românilor. Scriu aceasta cu gândul la o tabletă, pe nedrept uitată, a lui Geo Bogza. Povestea el cum, cândva, Dumnezeu se plimba cu Sfântul Petru pe aceste meleaguri, căutând pe cineva care să-i găzduiască. Şi cum, mai totdeauna, bogaţii nu au timp şi loc pentru cei neinvitaţi, într-un târziu au tras la o casă, undeva la marginea unui sat. După ce a domolit câinii, gospodarul i-a primit cu dragă inimă şi cei ai lui, nevasta şi copii, s-au arătat gata să-i omenească – le-au dat să se spele, i-au ospătat şi după aceea i-au culcat într-o odaie cu miros de mere, gutui şi busuioc. La fel şi a doua zi, când oaspeţii au plecat. Pe drum, Sfântul Petru l-a rugat pe Dumnezeu: „Doamne, dă ceva acestor oameni, că tare bine ne-au primit“. Răspunsul Domnului nu a întârziat: „Ce să le dau? Au de toate.“ Perseverent, Sfântul Petru a zis: „Doamne, dă-le să-şi vadă sufletul“. Şi, peste veacuri, s-a născut Eminescu.

Aşa fiind, parcă-l auzim pe Alexandru Vlahuţă murmurând ca pentru sine: „Tot mai citesc măiastra-ţi carte, deşi o ştiu pe dinafară“. Cum adică să citeşti ceea ce ştii pe dinafară? Apariţia recentă a versiunii facsimilate a manuscriselor eminesciene, un ideal al lui Constantin Noica împlinit de Academia Română, la iniţiativa acad. Eugen Simion, izbuteşte să ne dumirească. Desigur, opera eminesciană a fost tipărită, este accesibilă tuturor celor doritori. Însă, de departe, întâlnirea cu scrisul eminescian ne poartă în intimi-tatea unui univers fascinant, copleşitor prin bogăţie şi diversitate, în care ne putem regăsi în ceea ce avem, nu atât mai bun, cât caracteristic. E o întâlnire de negrăit şi de retrăit. De retrăit, pentru că mereu vom găsi ceva ce până atunci a stat ca într-o uitare ascuns între rânduri pentru a ne întâmpina cu o reîmprospătată lumină; începem a-l cunoaşte pe „dinăuntrul“ lui, al nostru al fiecăruia. Rămâne de-a pururi însă propensiunea, uneori tragică, spre universal şi absolut, ca un făr-de-margini nesaţiu de a şti cât mai mult spre a înmlădia setea nepotolită de absolut. E un univers în care contrariile se caută şi se despart spre a se lămuri mai deplin unele pe altele şi, câteodată, să afle tihna vreunei armonii ivite pe neaşteptate de cine ştie de unde. Aşa e, de pildă, de câte ori citim „Rugăciunea unui dac“, o rugăciune adânc tulburătoare dacă ţinem seama de generosul orizont de cunoaştere şi înţelegere al celui ce s-a străduit ca nimic din ce-i uman să nu-i rămână străin. Pentru toate cele primite de la Cel „al omenimei izvor de mântuire“, „moartea morţii şi învierea vieţii“, poetul se roagă să-i fie îngădită „intrarea în veşnicul repaus“ şi o face cu o râvnă aproape mucenicească. Neîndoielnic, rugăciunea trebuie citită, chiar şi pe dinafară ştiută fiind, pentru a ne împărtăşi din tâlcurile ei de netâlcuit. Cine, mai ales dintre cei care-l contestă, s-ar mai putea ruga pentru prigonitori, cerând de la Dumnezeu „să-i dea pe veci viaţă“? Poate cel care are tăria să spună: „Astfel numai, părinte, eu pot să-ţi mulţumesc/ Că tu mi-ai dat în lume norocul să trăiesc.“

Acum, când ne întâlnim să sărbătorim 160 de ani de la naşterea poetului, la un ziar creştin, să-mi fie îngăduit a aminti de un articol pe care Eminescu l-a scris de Sfintele Paşti, pe 12 aprilie 1881. Amintind de filosofi ca Socrate sau stoicii, Poetul scrie: „Astfel a se sacrifica pe sine pentru semenii săi, nu din mândrie, nu din sentimentul de datorie civică, ci din iubire, a rămas de atunci cea mai înaltă formă a existenţei umane, acel sâmbure de adevăr care dizolvă adânca dizarmonie şi asprimea luptei pentru existenţă ce bântuie natura întreagă.“ Deşi întreg articolul ar trebui citat, vom reţine doar finalul de o actualitate neîndoielnică: „Suferinţele de moarte ale Dascălului şi modelului nostru nu ni se cer decât în momente excepţionale, nu se cer decât de la eroi şi martiri. Dar, întru cât ne permite imperfecţiunea naturii omeneşti, fiecare trebuie a compensa prin muncă şi prin sacrificiu bunurile de care se bucură. Atunci numai Domnul va petrece în mijlocul nostru, precum adeseori cu bucurie a petrecut în mijlocul puternicilor şi religioşilor noştri străbuni.“

E doar unul dintre gânduri cu care cinstim Ziua lui Eminescu, fireşte departe de a fi singurul. Între limitele bu-nei-cuviinţe, diversitatea mo-durilor de receptare a creaţiei eminesciene este firească, stimulatoare, creativă şi, în siajul cuvintelor lui Mircea Vulcănescu, nu credem că greşim afirmând că identitatea de neam implică o identitate de poziţie spirituală. Dincolo de aceste limite, apare şi se întinde pizmaş pericolul dezintegrării condiţiei umane în orizontul atâtor şi atâtor crize, mai vechi sau mai noi. Ne întoarcem la Eminescu spre a-i urma îndemnul: „Toate-s vechi şi nouă toate; / Ce e rău şi ce e bine/ Tu te-ntreabă şi socoate“.