Invitatul săptămânii: Exigenţele credinţei

În gândirea teologică şi filosofică mai nouă, se vorbeşte despre exigenţe. De acest concept s-a ocupat pe larg, în teza sa de doctorat, Rev. Temple F. Kingston, de la Canterbury College, Universitatea din Windsor, Ontario, Canada. Spre a înţelege mai în amănunt la ce se referă exigenţele credinţei, adică cerinţele sale imperioase, imperativele sale, este necesar să amintim câteva repere nou-testamentare privitoare la exigenţele credinţei.

Mântuitorul Hristos l-a pus la încercare pe tânărul bogat voitor să dobândească, pentru sine doar, viaţa de veci. L-a trimis la izvorul principal al Dreptului ebraic: „În lege ce este scris, cum citeşti?“. Tânărul a răspuns cu prima parte din Şema Israel („Ascultă Israele“, Deuteronom 6, 4-9), că fiecare iudeu trebuie să-L mărturisescă pe singurul Dumnezeu al poporului său, apoi că trebuie să-L iubească pe Dumnezeu din toată inima, din tot sufletul şi din toată puterea. Apoi, asemenea acestei porunci de lege, să-l iubească pe aproapele ca pe sine însuşi.

Pe tot parcursul lucrării Sale pământeşti, Mântuitorul Hristos îi întreba pe cei ce veneau la El să-i vindece: „Crezi ?“. Se referea la o altă exigenţă decât cele de mai sus legate de Vechiul Testament, şi anume dacă credeau că El îi poate vindeca. Răspunsul a fost întotdeauna pozitiv, ba chiar un tată disperat a strigat: „Cred, Doamne, ajută necredinţei mele!“ Nu cerea nimic altceva decât credinţă tare. Nu i-a pus să recite cele zece porunci din Decalogul lui Moise, nici pe cele 613 din Deuteronom. Nici nu le-ar fi ştiut pe de rost auditorii Săi, afară de învăţătorii de lege sau de rabini, de leviţi şi de preoţi.

Sfântul Apostol Pavel şi-a îndreptat mai mult atenţia asupra conceptului teologic şi realităţii pe care o numim credinţă şi, de aceea, redefineşte credinţa în mod magistral în Epistola către Evrei 11, 1. El dă exemple din Vechiul Testament de trăirea ei. Textul spune clar, în stilul cel mai clasic, preluat în toată teologia creştină de două milenii încoace: „Credinţa este adeverirea celor nădăjduite, dovada lucrurilor celor nevăzute. Prin ea cei din vechime au luat buna lor mărturie… Fără credinţă, dar, nu este cu putinţă să fim plăcuţi lui Dumnezeu, căci cine se apropie de Dumnezeu trebuie să creadă că El există şi că se face răsplătitor celor care Îl caută“.

Biserica primară a dorit să exprime credinţa sa cât mai succint în simboluri de credinţă, ca de pildă Simbolul Apostolic, Simbolul Atanasian, alte simboluri baptismale din diverse Biserici şi, în fine, în Simbolul Niceo-constantinopolitan. Discursiv, credinţa s-a explicitat în Crezul Niceo-constantinopolitan, acesta constituind ceea ce am numit şi numim noi microteologia. Marile religii contemporane au o anumită microteologie sau minimă „mărturisire de credinţă“, pentru care credincioşii mărturisitori îşi dau viaţa fără ezitare. Asemenea nenumăraţilor martiri români, ca Sf. Constantin Brâncoveanu, fiii săi şi vistiernicul Ianache, mulţi au exprimat credinţa lor, pentru care au pierdut viaţa vremelnică, dobândind-o pe cea veşnică, plătind tributul sângelui. Macroteologia este constituită din celelalte.

Exigenţele sau cerinţele imperioase ar fi pentru credinciosul ortodox de azi, pe scurt, următoarele: a) să cunoască şi să mărturisească foarte curajos, în faţa lui Dumnezeu şi a oamenilor, credinţa sa formulată scurt şi, la nevoie, să ofere şi celorlalţi explicaţiile necesare, dacă le ştie corect; b) mărturisirea credinţei în Sfânta Treime la Botez şi ori de câte ori este nevoie în cadrul liturgic, aşa cum avem în Crez: „Cred în unicul, singurul Dumnezeu, creatorul tuturor celor văzute şi nevăzute“. Dar modul cum pronunţăm, destul de automat, expresia: „Cred într-unul Dumnezeu“, duce la imprecizie şi nehotărâre, însă aşa a rămas în limba română; c) mărturisirea credinţei în Dumnezeu Fiul Întrupat, în Iisus Hristos, în realitatea actului Întrupării şi în cel soteriologic, d) mărturisirea credinţei în Dumnezeu Duhul Sfânt de viaţă făcătorul şi sfinţitorul vieţii creştine şi al lumii; e) mărturisirea credinţei într-un singur Botez spre iertarea păcatelor, în Biserică, în învierea morţilor, în judecata viitoare şi în viaţa veacului ce va să fie.

Credinţa adevărată cere imperios ca în toate zilele vieţii sale creştinul ortodox să fugă de credulitate, de falsa Ortodoxie, de obscurantism, de vrăjitorie, de falsa pietate - toate încărcate cu aparente reguli ascetice, pe care puţini asceţi le mai ţin într-adevăr. Nu încape îndoială că Biserica depune eforturi însemnate pentru ca adevărata credinţă - cea care cere imperios sinceritate în mărturisirea credinţei, credinţă în Sfânta Treime, însoţită de închinare evlavioasă, viaţă morală dreaptă, ireproşabilă şi conformă şi cu exigenţele dreptului bisericesc ortodox, disciplină autoasumată, răspundere pentru propriile fapte în faţa lui Dumnezeu şi a semenilor.

Credinţa mai cere imperios studiu atent sub îndrumarea celor pe care Biserica i-a înzestrat cu harul şi cu răspunderea învăţăturii ce duce la ascultare de Dumnezeu şi de autoritatea bisericească ierarhică, la împărtăşirea cu Hristos împreună cu semenii. Ştiind că nu putem ajunge la Hristos decât numai prin comuniunea euharistică şi de viaţă creştină, trebuie să ne amintim mereu de cuvintele părintelui profesor Dumitru Stăniloae, care de multe ori a spus la curs: „Nu putem iubi pe aproapele decât dacă devenim transparenţi faţă de Dumnezeu, aşa cum şi aproapele adevărat trebuie să devină pentru noi transparent faţă de Dumnezeu, ca toţi să-L vedem pe Dumnezeu prin aproapele“, iar aproapele prin noi, indiferent la ce treaptă de desăvârşire am ajuns. Trebuie să-L vedem pe Hristos, Dumnezeul nostru, prin toţi creştinii deveniţi, reciproc, transparenţi sufleteşte. Această transparenţă nu poate fi realizată decât numai în virtutea credinţei şi a exigenţelor ei. Transparenţa, ca una dintre cele mai importante exigenţe ale credinţei, este posibilă în Ortodoxie, unde Duhul Sfânt împărtăşeşte harul Său şi este garantul adevărurilor de credinţă formulate de Biserică în Sinoade sau şi în afara lor.