Invitatul săptămânii: Funcţia didactică a istoriei

Ne aducem aminte de afirmaţiile din şcoală ale profesorilor noştri: „istoria este îndrumătoarea vieţii“ (Historia, magistra vitae - Cicero, Titus Livius). Studiam atunci Istoria Patriei şi Istoria Universală pentru a cunoaşte trecutul şi a înţelege prezentul, care altfel ar fi pentru noi o enigmă. Astăzi, studiul istoriei este minimalizat în curricula gimnaziului şi a liceului. O minimalizare voită sau intuită de cei ce s-au născut în istorie, dar trăiesc în afara „istoriei adevărate“, doar a acelei istoriei „de grup“.

Studiul istoriei în curricula gimnazială şi preuniversitară ar trebui să contribuie la educaţia şi formarea personalităţii umane. Istoria trezeşte şi cultivă sentimente, formează convingeri, dezvoltă capacităţi de înţelegere a faptelor şi evenimentelor istorice şi stabileşte relaţii de cauzalitate între ele. De aceea, aşa cum afirma marele istoric al Bisericii T. M. Popescu: „istoria nu poate fi desigur ţinută la rolul de magistra vitae, un rol de sclav antic; ea nu se învaţă de dragul folosului imediat. Ea nu e pusă direct în slujba vieţii, ci a cunoştinţei, dar cunoştinţele istorice pot juca, prin natura lor, un rol educativ. Istoria instruieşte şi edifică prin însăşi calitatea sa de ştiinţă a vieţii, aşa că ea nu e lipsită de eminenta însuşire a utilităţii practice. E cartea vieţii larg deschisă ochilor noştri, pentru a vedea în ea ce suntem: pentru a înţelege prezentul din trecut şi trecutul din prezent. E orizontul vieţii omeneşti desfăşurat privirii în toate sensurile şi e, totodată, lumina aprinsă în el, pentru a ne vedea şi recunoaşte, în imensitatea de timp şi de spaţiu, ce ne înconjoară“ (Rolul istoriei în înţelegerea creştinismului).

În curgerea şi evoluţia ei permanentă viaţa istorică nu se opreşte, nu se împarte, nu moare, rămâne una continuă. Trecutul continuă să existe în calitate de cauză şi de temei al vieţii prezente şi al celei viitoare. „Trecutul nu poate fi omorât, aşa cum arăta părintele Dumitru Stăniloae, nici în viaţa persoanei, nici a naţiunilor. El continuă să direcţioneze şi să trăiască în viaţa fiecăruia şi a naţiunii“ (Ortodoxie şi Românism).

Istoria dă mărturie despre eroismul laic şi eroismul credinţei, despre lepădarea de sine şi spiritul jertfei, despre erezii şi învăţături deşarte, despre bunul-simţ şi buna-cuviinţă a mamelor creştine, despre rolul suferinţei. Istoria este deci mărturisirea particulară şi publică a faptelor înaintaşilor cu asumarea celor bune şi evitarea modelului negativ propus de aceştia. „Şi în zilele acelea nu vor mai zice: părinţii au mâncat aguridă şi copiilor li s-au strepezit dinţii“ (Ieremia, 31, 29). Studiem istoria pentru a cunoaşte trecutul, a înţelege prezentul şi a evita pentru viitor greşelile trecutului. Ne asumăm faptele de valoare ale înaintaşilor şi încercăm să evităm greşelile lor, aducându-ne aminte de cuvintele cronicarului: „nu sunt vremurile sub oameni, ci bietul om sub vremuri“.

Creştinismul este o religie prin excelenţă istorică. Fiul lui Dumnezeu S-a întrupat în istorie, singurul nou sub soare. Prin urmare, creştinismul apare în istorie, se desfăşoară în istorie, creează istorie, umple istoria de două milenii. De aceea, nici o religie nu este mai împletită cu istoria decât creştinismul. Biserica este în latura istorică a împărăţiei lui Dumnezeu.

Istoria Bisericii şi a patriei, a acestui popor mult încercat, răstignit şi înviat zeci de ori în istoria sa, au o funcţie educativă, patriotică şi creştină. Istoria creştinismului nu este numai o epocă patristică, eroism martiric şi sfinţenie monahală, este şi o epocă a durerilor, a ereziilor, a schismelor, a prigoanelor comuniste. Rememorăm evenimentele de slăbiciune (uniaţia, tributul faţă de Poartă sau închinările faţă de unguri şi polonezi) şi de demnitate (unirea cea mică, autocefalia, patriarhatul, unirea cea mare). Ceea ce este important este depăşirea acestora şi recâştigarea demnităţii umane. Învăţăm să ne preţuim demnitatea şi să evităm confuziile şi revoltele, axându-ne pe convergenţe şi respect reciproc.

„Necunoscându-ne istoria noastră creştină - cum afirma acelaşi Teodor M. Popescu -, nu putem cunoaşte bine şi nu putem evalua puterea noastră, posibilităţile de afirmare creştină, nu avem cunoştinţa a ceea ce reprezentăm între biserici, a ceea ce suntem şi ce misiune avem ca ortodocşi“ (Necesitatea studiilor istorice şi patristice).

Istoria este durata temporală, când omul învaţă să-şi practice libertatea şi să se sfinţească pe sine, de fapt să-şi facă ucenicia în calitate de zeu (Mircea Eliade), să ajungă la îndumnezeire. Scopul ultim al istoriei bisericeşti este deci înţelegerea şi atingerea sfinţeniei. După cum istoria popoarelor nu înseamnă nimic fără geniile ridicate din mijlocul lor, tot aşa istoria Bisericii „n-ar însemna mare lucru fără sfinţii care să-i încadreze doctrina şi s-o adeverească în formele sublime ale vieţii realizate. Sensurile supreme ale acestei lumi stau în genialitate şi sfinţenie“ (Nichifor Crainic, Genialitate şi sfinţenie).