Invitatul săptămânii: Înnoirea morală şi spirituală: o exigenţă prioritară în societatea contemporană

Cei mai mulţi cercetători recunosc faptul că foarte multe dintre problemele morale şi spirituale cu care se confruntă omul de astăzi nu constituie o noutate. Dimpotrivă, ele au existat din momentul căderii omului în păcat şi, probabil, vor însoţi omul până la sfârşitul istoriei.

Totuşi, în societatea contemporană, aceste probleme au un specific aparte, pe care trebuie să-l înţelegem, dacă dorim să inspirăm o cale de înnoire morală şi spirituală.

În primul rând, trebuie să precizăm că societatea noastră actuală se caracterizează printr-o tensiune acută între morala tradiţională creştină şi morala posttradiţională sau postmo-dernă.

Într-o societate tradiţională, toate instituţiile care se ocupă de problemele omului condamnă aceleaşi vicii şi patimi şi încurajează aceleaşi virtuţi. Societatea post-tradiţională, în schimb, este greu de definit, dar am putea-o defini ca fiind o consecinţă a destrămării valorilor morale tradiţionale.

Într-o asemenea societate apare o anumită omogenizare socială, oamenii sunt supuşi aceloraşi influenţe publicitare, iar valorile morale devin realităţi convenţionale, care pot fi acceptate sau nu, după bunul plac al fiecăruia. În această situaţie, foarte mulţi oameni devin vulnerabili din punct de vedere moral şi spiritual şi pot fi exploataţi şi manipulaţi de indivizi abili, care cunosc foarte bine psihologia maselor şi ştiu să facă propagandă pentru a profita tot mai mult.

Într-un context posttradiţional sau postmodern, morala îşi pierde, aşadar, caracterul ei normativ şi devine o realitate convenţională, legată de categoriile sociale ale binelui şi răului, şi nu de realitatea ontologică a omului. Aşa se explică de ce există astăzi, alături de morala creştină, şi alte sisteme de morală care-şi dispută întâietatea în influenţarea şi crearea unui anumit comportament uman.

Dacă pe planul discursiv pluralismul este un factor pozitiv, pe planul moral, pluralismul poate deveni, în timp, un factor negativ, conducând la relativism şi libertinism moral şi spiritual.

Acest relativism se poate observa destul de evident în devierile morale contemporane, care afectează profund atât individul, cât şi societatea. Cele mai grave ni se par a fi devierile morale care a-fectează profund viaţa de familie: divorţul, abandonul copiilor, avortul, homosexualitatea şi cele care afectează viaţa individului: agresivitatea sexuală, prostituţia, drogurile, alcoolismul.

Relativismul moral este, de asemenea, în strânsă relaţie cu relativismul spiritual, care se manifestă, în mod deosebit, prin ateism, indiferentism religios şi sectarism.

Dacă analizăm dintr-o perspectivă teologică toate aceste devieri, ajungem la concluzia că ele exprimă, de fapt, un comportament idolatru.

Un comportament de tip idolatru are nevoie de un sistem etic, pentru a oferi un minim de protecţie omului, pentru a promova un minim de dreptate individuală şi socială. Aşa au apărut sisteme diferite de etică: etica raţiunii practice (Kant), etica biologică (Spencer), etica sociologică (Levy Bruhl), etica existenţialistă (Sartre).

Toate aceste sisteme se sprijină pe antropologii distincte, care, de fapt, nu sunt decât fenomenologii ale omului. În acest caz, trecerea de la o morală fenomenologică la o morală ontologică este destul de greu de făcut şi nu se poate face dect printr-o convertire a comportamentului „idolatru“ într-un comportament de tip filial, în care locul „idolului“ este luat de Dumnezeu.

Totuşi nici comportamentul de tip filial nu este scutit de amprenta comportamentului idolatru. Inchiziţia medievală, pietismul modern sau anumite forme ale teologiei politice contemporane sunt un argument în acest sens.

Trecerea de la fenomenologie la ontologie, de la un comportament idolatru la un comportament filial şi fratern rimează, din punctul nostru de vedere, cu trecerea de la etică la sfinţenie, sau cu trecerea de la Decalog la Fericirile Noului Testament. Aceasta nu înseamnă însă că Decalogul dispare. Mai ales la nivelul macrosocial Decalogul rămâne prioritar, deoarece nivelul social este format din indivizi, care încă au un comportament de tip idolatru. Cu alte cuvinte, nivelul macrosocial nu reprezintă doar o extindere a individului, ci el este o realitate în sine, generatoare de dreptate sau nedreptate.

Asumarea existenţei umane în orizontul libertăţii harului Duhului Sfânt inspiră, cu certitudine, un angajament etic în structurile sociale, însă acest angajament, ca atare, depăşeşte dorinţa de reuşită socială, dorinţa de putere a unei clase, a unui partid, a unei etnii, sau chiar a unei comunităţi religioase.

Primatul harului, al libertăţii şi solidarităţii iubitoare determină o apropiere faţă de toţi oamenii şi, în mod deosebit, faţă de cei aflaţi în suferinţă: săracii, bolnavii, asupriţii, marginalizaţii societăţii.

Această apropiere nu poate deveni, însă, scop în sine, pentru că suferinţa nu este o condiţie pentru înnoirea morală şi spirituală a omului. Doar suferinţa liber-consimţită are o putere înnoitoare. Dimpotrivă, suferinţa impusă din cauza structurilor sociale nedrepte este un izvor permanent de tristeţe şi disperare, de agresivitate şi revendicare.

De aceea creştinul trebuie să demaşte aceste structuri care, în societăţile totalitare, nu sunt dect proiecţia ideală a unui individ sau a unui grup, unit pe bază de interese comune, şi a cărui propagandă ideologică maschează setea sa de putere sau, cu alte cuvinte, comportamentul idolatru al multora dintre cei care-l constituie.

Demascarea comportamentului idolatru şi atitudinea critică faţă de anumite structuri care-l susţin vor provoca, cu siguranţă, un anumit conflict, o anumită atitudine represivă sau „revoluţionară“. Demascând comportamentul idolatru, creştinul trebuie să evite totuşi riscul de a adopta el însuşi acest comportament.

Comportamentul creştinului trebuie să rămână, până la sfârşit, un comportament fratern, care demască răul, dar are un respect deosebit faţă de persoană. Altfel spus, creştinul trebuie să fie ferm în atitudinile sale de demascare a răului moral şi social, fermitate care ar putea fi suspectată de „agresivitate“, însă, în intimitatea conştiinţei sale, creştinul trebuie să poarte în rugăciune pe toţi „adversarii“ săi. Aceasta presupune, în existenţa concretă a creştinului, o relaţie profundă între iubire şi dreptate, între lege şi faptă, între morală şi spiritua-litate.

Astăzi, mai mult ca oricând, o morală autonomă separată de spiritualitate sau o spiritualitate separată de disciplina morală sunt inoperabile în planul înnoirii morale şi spirituale. De aceea este nevoie de o sinteză între morală şi spiritualitate, între dreptate şi sfinţenie, mai ales în planul concret al activităţii şi vieţii creştine.