Invitatul săptămânii: Muzica şi sufletul omului

Fiinţa umană este dihotomică, adică este alcătuită din trup şi suflet. Trupul este chivotul în care sălăşluieşte sufletul, este „templu al Duhului Sfânt“, iar împreună cu sufletul alcătuiesc „Chipul lui Dumnezeu în om“. Sufletul este substanţa spirituală nemuritoare, cea care face omul-OM, însufleţindu-i trupul în existenţa sa pământeană printr-o tainică suflare divină. Rezultă de aici valoarea superioară a sufletului. Despre această incomensurabilă valoare ne vorbeşte Dumnezeu când pune sufletul lui Iov deasupra oricărei bogăţii, când, în parabolele Sale, pleacă în căutarea oii ce s-a rătăcit de turmă.

Sufletul este cel care iradiază în trup starea sa. Când vorbim despre oameni buni şi oameni răi, ne referim la starea lor sufletească, la moralitatea lor. „Luminătorul trupului este ochiul; de va fi ochiul tău curat, tot trupul tău va fi luminat. Iar de va fi ochiul tău rău, tot trupul tău va fi întunecat.“ Numai având „ochiul curat“ putem evalua clar ce se petrece în conştiinţa noastră şi în mediul nostru, din punct de vedere moral.

Sufletul creştinului, prin descoperirea adevărului şi prin înfăptuirea binelui şi a frumosului, trebuie să tânjească după desăvârşire, „precum Tatăl vostru Cel ceresc desăvârşit este“ (Matei 5, 48). Pentru a atinge asemenea piscuri trebuie să ai convingeri nestrămutate, credinţă şi voinţă neîndoielnice, care să-ţi asigure urcuşul spre sfinţenie. Prin Taina Sfântului Botez, primim sfinţenia numai în embrion, ea trebuie să sporească prin faptele noastre.

Primenirea sufletească, urcuşul spiritual sunt un proces continuu şi, pentru a-i asigura o dinamică, creştinismul originar a impregnat toate domeniile de manifestare ale spiritului uman: literatură, pictură, sculptură, port, toate într-o simbioză perfectă. „Arta este dorul de Dumnezeu“, zicea Nicolae Steinhardt. Aceste elemente liturgice, cu un adânc simbolism religios, au şi o valoare psihopedagogică. Ştiau slujitorii Bisericii că sămânţa învăţăturii lui Hristos nici măcar nu încolţeşte dacă este aruncată pe teren nepregătit, dur şi sterp. Era necesară o stare emoţională pluridisciplinară, conjugată şi susţinută, pentru pregătirea spiritului ascultătorului în vederea acceptării şi asimilării acestei învăţături creştine. Chiar mai mult, Biserica Ortodoxă, în general, şi cea Română, în special, nu a anatemizat niciodată creaţia populară, muzica folclorică nu a fost considerată la noi ceva rău. Aşa se face că mulţi preoţi, după ce lăsau epitrahilul, plecau pe teren să noteze şi să difuzeze, prin publicare, creaţia artistică a neamului lor. Dintre cei mulţi, amintim pe: Radu Antohie, Teodor Bălăşel, Timotei Cipariu, Bizanţiu Densuşeanu, Gh. Dumitrescu-Bistriţa, Florea Simion Marian, Ion Mincu Moldovanu, Iraclie Porumbescu, Alexie Buzera etc., adevărate albine lucrătoare ale stupinei culturale româneşti. Lor le putem alătura pe teologii care s-au dedicat culegerii şi interpretării muzicii populare: Dan Moisescu, Ion Luican, Ionel Bălăşoiu, Marin Brânaru, Alexandru Pugna, Doru Chiaja, Gabriel Prunoiu. Această dublă specializare (psaltică şi folclorică) a determinat influenţe reciproce între muzica de strană şi cea populară, practicanţii ambelor genuri fiind, de cele mai multe ori, aceleaşi persoane, mai ales în mediul rural. Aceasta a conferit ambelor genuri autenticitate, originalitate, varietate şi frumuseţe, îmbisericind doina şi românizând cântarea psaltică. O astfel de muzică „merge la casa sufletului“ pe care, prin rezonanţă, îl pune în vibraţie.

Este de dorit ca la slujbe „toată suflarea să laude pe Domnul“, pentru că „cine se roagă cântând se roagă de două ori“ şi amplitudinea vibraţiilor sale sufleteşti sporeşte, chiar şi atunci când cântarea este uşor inestetică. Iată de ce eu, cu o practică de corist şi dirijor de aproape 60 de ani, sunt un admirator al cântării monodice în Biserică.

„Un cântec frumos este un bun educator“, zice muzicologul Aurel Ivăşcanu. Efectul muzicii asupra sufletului omenesc este direct proporţional cu valoarea moral-educativă şi artistică a acestuia. O muzică bună este ca un izvor curat din munte, care, pe unde trece, face să rodească pământul şi, cu timpul, modelează până şi piatra, cu atât mai mult sufletul omului. Iar un suflet astfel sensibilizat, prin muzică, devine ca o pastă uşor de modelat după cerinţele moralei creştine, nu scapă cuvinte necugetate, „lasă securea lângă pom“, capătă un echilibru lăuntric, este tolerant şi caută armonia cu ceilalţi, dizarmoniile sunt pasagere, după principiul „să nu apună soarele peste supărarea ta“. Înţelepciunea populară ne îndeamnă ca, acolo „unde auzi cântându-se, să intri, pentru că oamenii răi nu cântă“. În schimb, omul nedezvoltat afectiv, cel cu „suflet de beton“, nu reverberează la nici un mesaj. Sămânţa nu încolţeşte dacă este aruncată pe asfalt, ci numai dacă ajunge pe un teren pregătit să o primească. „Tratarea“ cu muzică s-a dovedit eficientă şi în medicină (meloterapia), în industrie, unde sporeşte productivitatea muncii, în agricultură, regnul animal şi chiar cel vegetal fiind stimulate de o muzică bună. Efectul muzicii asupra omului, fiinţă superioară, înzestrată de Dumnezeu cu suflet, este infinit mai mare. Acest aspect era cunoscut încă din Antichitate, toţi filosofii acelei epoci (Socrate, Platon, Aristotel, Anaximandru, Anaximene, Thales din Milet) făcând pledoarie în acest sens. În ajunul înfiinţării Bisericii creştine „îngerii cântau, păstorii fluierau“. Imediat după înfiinţarea Bisericii, cântarea a fost o modalitate principală de propovăduire a învăţăturii creştine. Pe lângă biserici şi mănăstiri s-au înfiinţat, mai apoi, şcoli de muzică, ansambluri vocal-instrumentale şi, acolo unde condiţiile social-economice au permis, au apărut chiar genii ale muzicii universale (Palestrina, Vivaldi, J. S. Bach), care genii, la rândul lor, şi-au revărsat binefăcător rodul talantului înmulţit asupra întregii creştinătăţi.