Invitatul săptămânii: Postul recreează sensul originar al lumii

Fără asceză şi fără o strictă înfrânare, spune Sfântul Maxim Mărturisitorul, e cu neputinţă celui ce se nevoieşte în evlavie să subjuge patimile cărnii. Patima se defineşte drept un ataşament "iraţional" faţă de trup. Căderea omului a început de la mâncare (mărul din pomul cunoştinţei binelui şi răului), iar ridicarea începe tot de la mâncare (postul urmat de împărtăşirea cu Hristos, adică participarea omului la Cina euharistică). Omul este ceea ce mănâncă şi de aceea vom avea atâta părtăşie cu Dumnezeu la Paşti, cât vom metamorfoza în actul mâncării pe parcursul postului. Postul trebuie înţeles ca recreare a lumii, postul metanoic, al reînţelegerii sensului existenţei lumii şi a persoanei umane. Va trebui să metamorfozăm gândirea noastră raportată la Dumnezeu, relaţia noastră cu Dumnezeu, cu lumea, cu semenii, cu noi înşine. "Iar de nu veţi ierta oamenilor greşealele lor, nici Tatăl vostru nu vă va ierta greşealele voastre" (Matei 6, 15). Aici, în actul iertării, totul se include într-un circuit total, şi Dumnezeu, şi omul, lumea, universul întreg, mâncarea. Oare nu merită să postim, adică să mâncăm selectiv, când înţelegem că a posti înseamnă a recrea, a reînnoi lumea, a regândi, a reformula şi reînţelege totul? De 2.000 de ani, Evanghelia ne învaţă toate acestea. Dacă le-am fi înţeles şi realizat, nu am fi ajuns astăzi la atâta absenţă de Dumnezeu, la atâta foame şi sete de Dumnezeu. Niciodată nu ne-a lipsit Dumnezeu atât de mult ca acum. De aceea drama este atât de cumplită. Ce să mai zicem de războaiele şi revoluţiile de azi, de sărăcia din lume, de însetaţii şi flămânzii planetei. O simplă vizită în spitale, aziluri, orfelinate, pe străzi ne va edifica asupra dimensiunii înstrăinării de Dumnezeu. Postul este drumul devenirii noastre întru Dumnezeu. Omul este chemat la această metamorfoză, ca prin post, prin pocăinţă şi iertare să se schimbe, să se transfigureze. Dumnezeu a coborât la om pentru ca omul să se înalţe la Dumnezeu. Cu alte cuvinte, îndumnezeirea omului este necesară şi posibilă. "Toate posturile de peste an, dar mai ales Postul Mare, sunt acel timp privilegiat din cursul anului bisericesc când pregătirea pentru participarea credincioşilor la drama Patimii şi lumina Învierii din Săptămâna Mare ia forma unei anticipări ascetice a Paştelui. Pe parcursul a patruzeci de zile de post, priveghere şi rugăciune stăruitoare, aceştia lucrează cu smerenie, în ei înşişi, la curăţirea şi restaurarea firii întinate şi risipite de păcat." Întreg acest efort al Postului Mare e jalonat şi însoţit în Ortodoxie de cultul Bisericii cuprins în Triod, una dintre cele mai profunde şi zguduitoare cărţi. Creat ultimul în ordinea facerii lumii, omul este cea mai înaltă dintre toate creaturile, împăratul şi preotul tuturor fiinţelor, un microcosmos. Compus din suflet şi trup, el este în acelaşi timp sinteza şi mediatorul întregii creaţii văzute şi nevăzute, materiale şi spirituale, sensibile şi inteligibile. Adam a fost creat după chipul lui Dumnezeu, al nepătimirii şi nemuririi Lui, dar mai ales al libertăţii Lui. Omul trebuia astfel să exercite o preoţie cosmică pentru a aduce întreaga creaţie la Dumnezeu. Lăsându-se ispitit de diavol, Adam a abdicat de bunăvoie de la vocaţia sa

divină, gustând din rodul îndumnezeirii mincinoase. Consecinţa esenţială a căderii lui Adam şi a izgonirii sale din Rai a fost moartea. Stricăciunea, coruptibilitatea şi pasionalitatea vor fi de acum legate de natura sa umană. Moartea nu are însă, în teologia răsăriteană, sensul unei pedepse. Ea pare mai degrabă un efect suplimentar al milostivirii dumnezeieşti, care pune astfel limită extinderii păcatului, împiedicându-l să devină nemuritor. Adam însă conţinea în el în mod sintetic întreaga umanitate. El era omul universal. Alungat din paradis şi condamnat la moarte, omul a fost supus stricăciunii, chipul lui Dumnezeu din om a fost pervertit. De aceea, scopul efortului duhovnicesc al creştinului va fi acela de a curăţi acest chip întinat de Adam. Omul trebuie să treacă de acum de la iubirea exclusivă de sine, de la replierea egoistă pe sine însuşi la experierea iubirii de Dumnezeu şi aproapele. Cele trei duminici pregătitoare ale perioadei Triodului ne pun la îndemână o serie de instrumente necesare refacerii drumului în sens invers: de la mândrie la smerenie, de la înstrăinarea de Dumnezeu la dragostea Tatălui ceresc, de la iubirea de sine la iubirea de semeni. Rugăciunea autentică, valoarea virtuţilor (mai ales a smereniei ca început al pocăinţei) sunt darurile primei Duminici din perioada Triodului. Lumea de azi nu se mai roagă, nu mai are timp şi nici nu mai ştie cum să se roage. "Icoanele" omului modern sunt imaginile deşănţate de la tv, reclamele tot mai multe şi mai agresive: bea, mănâncă, într-un cuvânt consumă, ne îndeamnă acestea. Introspecţia, venirea în sine, este însă condiţie esenţială în refacerea legăturii cu Dumnezeu. Fiul risipitor, după ce experiază păcatul până la ultima treaptă a căderii, conştientizează că foamea de care suferea nu putea fi potolită decât în casa Tatălui, unde şi argaţii se îndestulau. Foamea şi setea de Dumnezeu sunt fundamentale vieţii spiritual-duhovniceşti, căci "nu numai cu pâine va trăi omul, ci cu tot cuvântul care iese din gura lui Dumnezeu" (Ioan 4, 4). Iertarea şi mila Tatălui pentru fiul pierdut şi aflat, mort şi înviat, sunt tot atâtea virtuţi ce trebuie exersate de creştini ca arme împotriva împietririi inimii.

" Postul este drumul devenirii noastre întru Dumnezeu. Omul este chemat la această metamorfoză, ca prin post, prin pocăinţă şi iertare să se schimbe, să se transfigureze. Dumnezeu a coborât la om pentru ca omul să se înalţe la Dumnezeu. Cu alte cuvinte, îndumnezeirea omului este necesară şi posibilă. Toate posturile de peste an, dar mai ales Postul Mare, sunt acel timp privilegiat din cursul anului bisericesc când pregătirea pentru participarea credincioşilor la drama Patimii şi lumina Învierii din Săptămâna Mare ia forma unei anticipări ascetice a Paştelui."