Invitatul săptămânii: Prăbuşirea miturilor în perioada contemporană

O idee circulară în lumea intelectuală românească în ultimele decenii: necesitatea de a ne elibera de mituri pentru că, altfel, nu vom fi niciodată liberi cu adevărat. „Prea multe statui în imaginarul românesc“ - zicea cu câţiva ani în urmă o reputată poetă; „statuile ne împiedică să intrăm în Europa“...

Un istoric a publicat o carte cu această temă, încercând să dovedească faptul că trebuie să demitizăm istoria noastră pentru a ne apropia în acest fel de adevăr. A demitiza înseamnă în acest caz a demistifica. Exemplele aduse în sprijinul acestei idei se repetă: Mihai Viteazu şi Ştefan cel Mare în istorie, Mihail Eminescu în poezie. Sunt şi alte personaje-mituri contestate, dar, în esenţă, cele semnalate mai sus sunt cele de care se împiedică mai des aceşti apostoli ai adevărului integral în istoriografia şi literatura românească... Impresia generală pe care o ai, când îi asculţi sau îi citeşti, este că în calea civilizaţiei noastre stau aceste mituri ţepene şi retrograde şi că românii nu vor progresa, material şi spiritual, dacă nu se vor lepăda cât mai repede de ele... Este adus în discuţie Cioran care, se ştie, spune şi el în „Schimbarea la faţă a României“ (1936) că nu vom face istorie şi nu vom însemna ceva, spiritual vorbind, în lume, dacă nu vom renunţa la ţăranul român, la creştinismul nostru ţărănesc, la morala noastră bazată pe ideea de toleranţă şi omenie, în fine, dacă nu vom repudia miturile din imaginarul colectiv, în primul rând la mitul mioritic care sugerează, se ştie, resemnarea în faţa destinului, acceptarea morţii ca o nuntă cosmică...

Ce putem spune în faţa atâtor dovezi în favoarea ideii că miturile ne trag în jos şi că progresul nostru, material şi spiritual, depinde de acest proces? Am câteva obiecţii de făcut. Le voi formula într-un mod cât se poate de didactic pentru a fi mai bine înţeles. Trebuie să-l scoatem din discuţie, înainte de orice, pe Cioran. El este un moralist strălucit în linia Nietzsche, un creator care caută paradoxul şi-l găseşte într-o frază fastuoasă. Un Iov, i s-a zis sau el însuşi şi-a asumat acest model, un Iov instruit de moraliştii francezi, un Iov care face din suferinţa lui un mare spectacol. Mai exact: scriitura cioraniană transformă negaţia într-o bucurie a expresiei. Cioran trebuie citit, dar niciodată creaţia cioraniană nu poate fi luată ca o filosofie practică.

Miturile nu pot fi eliminate din imaginarul românesc, pentru că ele exprimă, cum zice Eliade, „un mod de a fi în lume“ sau un mod de a ne situa în lume. Fără ele vom fi mai lucizi, mai drepţi, mai creatori şi mai bravi în istorie? Vom fi, în mod cert, mai săraci. Adică fără o identitate precisă. Miturile nu ne ajută, evident, să trăim mai bine, dar ne ajută să respirăm mai liber şi, în preajma lor, să ne simţim mai liberi spirituali pentru că miturile ne leagă de marea creaţie a lumii. Prin mituri noi ne întâlnim cu vechii greci.

Miturile noastre (exprimate cu precădere în baladele noastre şi, în genere, în creaţia populară) dovedesc că fac parte dintr-o reţea răspândită peste tot şi ele valorifică în felul lor experienţele fundamentale ale omului. Ne învaţă Mioriţa să ne resemnăm în faţa răului? Ce om fără minte poate să accepte doar această interpretare? Balada sugerează altceva, şi anume că, în faţa morţii iminente (şi, din păcate, moartea individului este un fenomen iminent!), omul caută un refugiu în spirit. Adică în mitul care-i spune că dispariţia lui este, repet, un fenomen cosmic şi că el va trăi de aici înainte prin alte elemente. O minciună? Evident că este o minciună, dar o minciună care înnobilează trestia vulnerabilă şi gânditoare. De aceea, miturile nu numai că nu ne împiedică să trăim drept şi în chip creator, dar ne ajută să înfrumuseţăm spiritual şi să întâmpinăm fatalităţile existenţei.

Ştefan cel Mare şi Mihai Viteazul? Poate că istoricii care zic că ei nu-şi merită mitul au dreptate, dar mă grăbesc să spun că dreptatea lor este inesenţială şi, vorba Sfântului Pavel, o arunc din gura mea ca fiind nefolositoare. A fost Mihai Viteazul un mercenar şi atât? A fost un mercenar, în mod sigur, cum sunt toţi luptătorii cu sabia în epocă, dar imaginarul colectiv a creat din el un personaj-mit şi, de atunci, el circulă prin lume (inclusiv prin cărţile de istorie) sub această înfăţişare. Mercenarul Mihai Viteazul întruchipează în imaginaţia colectivă ideea de unitate a românilor, adică un vis vechi, un ideal pe care românii nu l-au împlinit decât târziu (1918) şi pentru puţină vreme... Faptul că Nicolae Ceauşescu şi istoriografii comunişti au făcut din Mihai Viteazul un personaj politic nu ne obligă să distrugem mitul. Trebuie doar să-l curăţim de impurităţi din când în când. Atât! Iar pe Ştefan cel Mare, care trece prin acelaşi proces, să-l lăsăm în pace. E greu, dacă nu chiar imposibil, să-l scoţi din inima românilor pentru că, în inima lor, biruitorul turcilor întruchipează orgoliul lor de oameni necăjiţi, loviţi din toate părţile... Românii văd în Ştefan al Moldovei un David care învinge pe Goliatul unei mari împărăţii păgâne...

Eminescu, cu o biografie mai precisă şi cu o operă impunătoare, este un mit mai nou, un mit intelectual - dacă îi putem spune astfel - creat desigur de poezia lui. Cei care îl contestă azi din motive estetice sau ideologice (pentru că a fost conservator şi s-a opus drumului de fier preconizat de „bizantini“, adică de liberalii timpului său) fac o mare confuzie, înainte de a săvârşi o mare şi impardonabilă necuviinţă. Dar despre toate acestea cu alt prilej.