Ion Irimescu, frânturi de amintire, la 50 de ani de la ctitoria unui muzeu emblematic

Eminescu avea dreptate: amintirile nu se rețin niciodată așa cum au fost. Ele se adună, tăcute și lungi, ca norii ce plutesc peste șesurile timpului, purtând cu ele o melancolie greu de spus în cuvinte. Sunt urme adânci lăsate în inimă de clipe care, odată trecute, nu mai știu drumul înapoi.

Nu-mi amintesc cu exactitate clipa dintâi în care învățătoarea, apoi profesorii mei - mai ales dirigintele din liceu, un om îndrăgostit fără leac de limba română și de marile ei frumuseți - ne-au purtat, elevi visători de altădată, către Muzeul „Ion Irimescu” din Fălticeni. De fiecare dată, vizitele noastre acolo - în zilele importante ale culturii române, ori în cele obișnuite - aveau un anumit mesaj, pe care ni-l transmiteau, la vremea respectivă, îndrumătorii noștri. Atunci ascultam cuvinte alese despre opera cunoscutului sculptor, despre legătura sa cu Fălticenii și despre multe alte aspecte pe care se prea poate să le fi tratat pe atunci cu oarecare indiferență.

Acum, după trecerea unei jumătăți de secol, nu le pot reproduce pe toate, însă îmi amintesc că, la vremea respectivă, sculptorul Irimescu însemna un fel de munte al artei românești, spre care priveam cu admirație. Iar când l-am văzut prima dată, în ceasurile copilăriei, mi s-a părut că văd un supraom. L-am zărit de câteva ori în acei ani, iar mai târziu, când începusem să pricep ce înseamnă cu adevărat valoarea, l-am revăzut și l-am înțeles altfel: ca pe un făuritor de comori nepieritoare, un sculptor al eternului.

Ion Irimescu, artist al luminii turnate în bronz și linii, a semănat cu generozitate mult bine în timpul vieții, dar una dintre faptele sale răsare ca un gest de aur înveșmântat în tăcerea mistică a dăruirii absolute, un act aproape ascetic, desprins parcă din învățăturile parabolelor Domnului.

Avea șaptezeci de ani când, cu seninătate cucernică, a lăsat ținutului natal, Fălticeni, nu doar rodul unei vieți de creație, ci o parte din sufletul său: peste 300 de sculpturi (274 expuse în muzeu), 290 de lucrări de grafică (228 aflate în expoziția muzeală), precum și biblioteca sa, toate fiind o ofrandă adusă pe altarul memoriei culturale. Așa a luat naștere, în 1975, muzeul ce-i poartă astăzi numele, cea mai bogată colecție de autor din România, o comoară adunată cu răbdarea unei vieți și oferită cu smerenia unei chemări de dincolo de lume.

A păstrat mereu legăturile cu Fălticenii. Când revenea, înainte de anul 1990, primirile lui erau discrete, dar aproape întotdeauna poposea în instituțiile importante ale orașului, în special la Liceul „Nicu Gane”, devenit peste ani Colegiu Național. Era așteptat și la muzeul care-i adăpostea o parte importantă a operei. Avea și vechi prieteni, mulți admiratori; până și copiii de școală și cei de liceu știau aproape totul despre el.

Gestul de a dărui cea mai mare parte a trudei sale nu este doar un act cultural, ci e, în același timp, unul filocalic, este aidoma hotărârii unui călugăr care-și lasă agoniseala mănăstirii de care se simte legat, printr-o chemare pe care alții n-o pot înțelege și nici n-o pot explica. Poate că în taina acestui act s-a tâlcuit și pilda altor fălticeneni de suflet - frații Horia și Vasile Lovinescu - care au donat și transformat casa în sanctuar al memoriei colective, o Galerie a oamenilor de seamă din întregul ținut.

S-a spus cândva, în tăcerea solemnă a muzeului din fosta casă a boierului Forăscu, că sculpturile lui Ion Irimescu nu sunt doar forme, ci și sunete. Că ele cântă. Că poartă un mesaj tainic, greu de pătruns de cei grăbiți sau surzi la muzica nevăzutului. Și chiar dacă unii nu pot auzi această simfonie a materiei spiritualizate, ar trebui, măcar, să aibă înțelepciunea de a înclina fruntea în fața gestului: acela de a lăsa ținutului natal comoara unei vieți întregi, dăruire fără rest, iubire fără măsură...

Îmi amintesc și acum, ca printr-un abur de timp, scârțâitul scării de lemn ce ducea de la parter spre etajul Muzeului „Irimescu”. Au trecut patruzeci, poate cincizeci de ani, dar sunetul acela s-a lipit de mine ca o rugăciune. De fiecare dată când urcam, aveam senzația că scara plângea - o tânguire, din alte veacuri - pentru graba noastră, pentru nepăsarea cu care uitam să ne descălțăm sufletul la intrare.

Am mai auzit aceeași cântare a scării la vechile mănăstiri, unde scările nu duc doar spre încăperi, ci spre alte lumi. Sunt locuri unde lumina rămâne agățată în tavan ca tămâia, unde liniștea are ecou, iar timpul se așază la picioarele trecătorului ca un covor invizibil. Vibrez și acum când pășesc pe asemenea scări și cred că toți cei care, în trecute vremuri sau în cele de acum, au posibilitatea să urce astfel de trepte ajung într-un loc în care priveliștea este neasemuit de frumoasă...

Așa mi-l închipui și pe Irimescu, urcând încet, în amurg, treptele spre etajul muzeului, care era mai mult decât o sală de expoziție - era altarul unde artistul și-a așezat sculpturile ca pe niște rugi în bronz, oferite vizitatorilor aidoma unor fântâni de frumusețe în care se poate oglindi cerul...

Când s-a stabilit la Fălticeni, locuia în vecinătatea muzeului amenajat, într-una dintre cele mai frumoase clădiri ale urbei, ce fusese pe rând locuință boierească, apoi sediu al Prefecturilor Județelor Suceava și Baia și Sfat raional, din 1948 până în 1968. Acolo l-am întâlnit de mai multe ori.

Apoi am fost prezent la aniversarea centenarului său, atât la Fălticeni, cât și la Academia Română. S-au spus atunci cuvinte elogioase, pe care maestrul le-a primit cu smerenie.

S-a afirmat că aparține unei generații de aur - o generație de spirite vaste, contemporan cu Dumitru Stăniloae, Mircea Eliade, Eugen Ionescu, Birlic și Cazaban - ultimii doi fălticeneni și ei, colegi de clasă odinioară, visând, poate, pe aceleași bănci, fiecare la scena lui, la lutul lui, la lumina şi scrierile inimii.

În Aula Academiei Române, sub cupola unui veac de viață, Irimescu a mulțumit lui Dumnezeu. Simplu, adânc. Erau acolo - într-un gest de recunoaștere națională - președintele țării, miniștri, academicieni, oameni de cultură și diplomați. Dar mai presus de toate era acolo liniștea, care nu se putea explica, dar care îi învăluia pe toți ca o ultimă operă: tăcerea unui om care și-a oferit viața frumosului și a primit răsplata în eternitate.

O întâmplare aparte, cu aer de taină și har, s-a petrecut în acea zi de sărbătoare, la centenarul marelui sculptor. Mă aflam în Aula Magna a Academiei Române, înconjurat de strălucirea evenimentului și de prezențe alese, când o doamnă, necunoscută, s-a apropiat de mine și m-a întrebat, cu un zâmbet discret: „Sunteți cumva de la Iași?” I-am răspuns afirmativ, iar ea, fără alte introduceri, mi-a spus că sunt aşteptat să trec, după încheierea festivității, pe la Reședința Patriarhală.

O invitație neașteptată, ce m-a mirat și bucurat deopotrivă, la care nu visam în acea zi. Taina s-a limpezit curând, în cadrul întâlnirii cu Patriarhul Teoctist, reținut de o ușoară viroză, motiv pentru care nu putuse fi prezent la evenimentul dedicat marelui artist al epocii.

Urmărind totul în direct, pe ecranul Televiziunii Române, ochiul Patriarhului m-a zărit printre cei prezenți în sală. A indicat locul unde mă aflam și a cerut secretarului să mă cheme, cu blândețea unui gest personal ce spune mai mult decât o sută de vorbe.

A fost o zi luminată de bucurie. Împreună cu mine a fost invitat și scriitorul Grigore Ilisei, iar la masa Patriarhului s-au alăturat câțiva dintre ierarhii patriarhali: Preasfințiții Vincențiu Ploieșteanul și Ambrozie Sinaitul, nu-mi mai amintesc cu certitudine, poate și părintele Armand Munteanu, vicar pe atunci al Arhiepiscopiei Bucureștilor. Împreună, am rămas la un prânz ce avea mai mult din pacea unei sărbători de suflet decât din protocolul unei întâlniri oficiale.

S-au rostit cuvinte frumoase, s-au depănat amintiri cu parfum de humă moldavă, despre oameni și locuri, despre Fălticeniul încărcat de lumină și despre Irimescu, artistul care, din bronz și vis, a modelat un veac.

Patriarhul Teoctist îl întâlnise de câteva ori, îl evoca cu căldură și cu respectul pe care doar spiritele mari îl pot simți între ele.

Pe lângă Fericitul Patriarh și alți ierarhi l-au cunoscut și prețuit pe maestru: Mitropolitul Antonie Plămădeală, legat el însuși de meleagurile Fălticenilor prin mănăstirile Slatina și Râșca, Mitropolitul Nestor Vornicescu, Mitropolitul Bartolomeu Anania, Arhiepiscopii Pimen Zainea, Eftimie Luca, Epifanie Norocel și Episcopul Gherasim Cucoșel al Putnei. Poate nu au fost singurii prețuitori ai artistului, dar numele nu mi s-au așezat în memorie. Cu siguranță, și aceștia au simțit o anumită vibraţie în preajma artistului.

La plecare, într-un moment de liniște, Patriarhul Teoctist mi-a șoptit - nu chiar în taină, dar cu o căldură reținută - să revin, împreună cu domnul Grigore Ilisei, pentru a-i oferi acestuia Crucea Patriarhală, cea mai înaltă distincție a Bisericii Ortodoxe Române. Și am revenit în septembrie 2003, când scriitorul a primit binemeritatul semn de cinste și recunoaștere.

A fost ziua aceea o revărsare de bucurie tăcută, un moment de lumină care nu se spune, ci se păstrează adânc, în inimă.

Ion Irimescu îmi mărturisea odinioară admirația sa pentru Biserică. Își amintea cu evlavie de credința adâncă a părinților săi, Petru și Maria, și de anii în care, tânăr fiind, își petrecea vacanțele în mănăstiri - locuri de liniște și întoarcere în sine. Chiar și în verile târzii ale vieții, poposea, pentru câteva zile, la Agapia și la Văratec, ca și cum sufletul său ar fi căutat acolo o pace a începuturilor. În ultimul timp se apropiase tot mai des de Sfânta Euharistie. Numeroși slujitori ai Sfântului Altar i-au trecut adesea pragul odăii în care locuia.

Păstrez în suflet, ca pe o amintire luminoasă, vizita pe care maestrul Ion Irimescu a făcut-o în casa părinților mei. A intrat cu o seninătate rară, parcă aducând cu el o lumină tăcută, dar vie. Zâmbea cu ochii și cu sufletul, iar bucuria gazdelor era pe măsura darului celui care le trecuse pragul. Oaspeți de asemenea rang nu vin des, și nu pentru că nu ar putea, ci pentru că asemenea întâlniri se întâmplă doar atunci când casele au ferestre deschise și inimi la fel.

Irimescu a fost un om al simplității alese. Niciodată ostentativ, mereu dornic de vorbă, blajin și atent, își primea cu bucurie admiratorii. Se lăsa înconjurat de oameni ca de o grădină - fără trufie, cu o uimire reținută, aproape copilărească. A mărturisit că această apropiere sinceră îl mișcă. În felul său, modest și cald, dădea dovadă de o smerenie negrăită. Poate nu era în întregime filocalică - nu e ușor de spus - dar semăna cu smerenia celor care cred cu toată inima, fără să rostească prea multe cuvinte despre asta.

L-am vizitat uneori la Oprișeni, în acel colț de liniște, la marginea păduricii. Mormântul său, simplu și tăcut, privește în tăcere peste Valea Șomuzului, iar de cealaltă parte se înalță Munții Stânișoarei, ca niște martori neclintiți ai trecerii. Ani noi se adaugă mereu timpului, dar de acolo, din acel loc de veghe, artistul nu mai privește înapoi, ci în sus. Nu spre un sfârșit, ci spre o promisiune. Cerul nu este pentru el o margine, ci o continuare. O făgăduință...