Izvorul cel pururea curgător de milostivire și iubire fără margini

Cuvântul Psalmistului, care străbate veacurile ca o flacără nestinsă - „Râvna casei Tale mă mistuie” (Psalmul 68, 11; Ioan 2, 17) -, nu este doar mărturisirea unei iubiri înalte, ci și o tainică descoperire a focului lăuntric care arde în sufletul celor ce-L caută pe Dumnezeu cu inimă întreagă. Este focul dorului dumnezeiesc, mistuirea binecuvântată care nu pârjolește, ci curățește; nu rănește, ci luminează; nu pierde, ci înnoiește.

Evanghelia pe care am ascultat-o la sărbătoarea Izvorului Tămăduirii ne așază înainte momentul cutremurător în care Mântuitorul, ajungând în cetatea Ierusalimului, a intrat în Templu și i-a mustrat pe cei care nu arătau evlavia cuvenită acelui loc. În acel gest plin de autoritate și iubire rănită, vedem nu mânia omenească, ci râvna dumnezeiască pentru sfințenia Casei Tatălui Său.

Chiar dacă anumite lucruri erau necesare Templului, mai ales animalele de jertfă, pentru care fiii poporului ales veneau de departe, închinându-le lui Dumnezeu ca ardere de tot sau ca jertfă bine primită, totuși duhul în care se săvârșea aducerea lor fusese întunecat de lăcomie, de nepăsare și de uitarea sacrului. Tocmai această stare L-a mâhnit pe Mântuitorul, Care, răsturnând mesele celor ce prefăcuseră sfințenia în târg și alungându-i, a rostit cuvinte care răsună și astăzi cu putere profetică: Casa Tatălui Său este loc sfânt, nicidecum peșteră de tâlhari sau loc de negustorie.

Ce adâncă taină se ascunde în acest gest, prin care Domnul Hristos arată că Templul nu era doar zidire de piatră, ci icoană a inimii omenești! Și dacă Templul se cere curățit, cu atât mai mult inima noastră, chemată să fie altar și locaș al harului, fântână din care poate țâșni apă vie.

La prima vedere, aceste cuvinte par a nu avea legătură cu sărbătoarea Izvorului Tămăduirii. Și totuși, în lumina adâncă a tradiției Bisericii, ele se unesc într-o armonie tainică. Pentru că același dor de curățire, aceeași râvnă pentru locul sfânt, aceeași sete după Dumnezeu se regăsesc și în minunea pe care o pomenim astăzi.

Dacă mergem mai departe și pătrundem cu mintea și cu inima în înțelesul așezat de Părinții Bisericii, vom vedea că ei au rânduit aceste cuvinte vorbind despre cei care au fost mistuiți de dorul după Dumnezeu și de râvna Casei Lui, asemenea unor făclii aprinse în istorie. Între aceștia se numără și cei legați de minunata biserică aflată nu departe de zidurile vechii cetăți a Constantinopolului, unde, în veacul al V-lea, s-a petrecut o faptă care a uimit generațiile și a rămas apoi în memoria Bisericii ca o lumină neapusă.

Este vorba despre călătoria unui soldat cu numele Leon, care s-a arătat încă dintru început bun la inimă, milostiv și ales în simțirea sa. Nu sabia l-a făcut mare, ci compătimirea; nu rangul, ci blândețea; nu puterea, ci bunătatea. A întâlnit un orb, un om lipsit nu doar de vedere, ci și de mângâierea cea mai simplă a unui călător - o picătură de apă. Purta, pe lângă povara nevederii, și apăsarea părăsirii.

Leon, mișcat de milă, i-a arătat atenție, îngrijindu-se de el ca de un frate al său, și a căutat un loc de unde ar fi putut să-i aline setea. În acea căutare smerită, într-un desiș umbrit, unde tăcerea părea să adăpostească o taină, a auzit un glas care nu era al unui pământean, ci venea din adâncul unei prezențe cerești: „Intră mai adânc în această pădure și vei afla apă care va ostoi setea orbului și îi va reda vederea. Iar într-o zi, când tu vei ajunge la o înaltă demnitate împărătească, să zidești aici o biserică în numele meu”.

Ce glas putea fi acesta, dacă nu glasul celei pline de har, Maica luminii, ocrotitoarea celor lipsiți, mângâierea celor osteniți, izvor de milostivire, cea care L-a născut pe Cel Care a dăruit lumii viață veșnică? În acel glas se auzea blândețea cerului, iar în apa arătată de ea se ascundea deja începutul unei istorii sfinte.

Și iată, cuvintele minunate venite de sus aveau să se împlinească, așa cum se întâmplă cu toate cele rostite în iconomia lui Dumnezeu.

La puțin timp după moartea generalului Marcian, cel unit prin căsătorie cu Pulcheria în anul 450, istoria avea să deschidă o nouă filă. Marcian a trecut la cele veșnice în anul 457, după șapte ani de domnie strălucită, lăsând în urmă amintirea unei ocârmuiri binecuvântate. Oamenii i-au ovaționat, numindu-i cu admirație „altă Elena și alt Constantin”, iar despre Pulcheria au mărturisit că a fost cea mai evlavioasă împărăteasă a Bizanțului, sprijinitoare a dreptei credințe, ocrotitoare a Bisericii și slujitoare a adevărului.

Ea a contribuit la biruința dreptei credințe prin Sinoadele Ecumenice din anii 431 și 451, acele momente hotărâtoare în care Biserica a statornicit învățătura dogmatică referitoare la Maica Domnului, pecetluind pentru veacuri cinstirea ei ca Născătoare de Dumnezeu. Iar în acest șir de lucrări sfinte se înscrie și împlinirea făgăduinței date lui Leon: ridicarea acelui lăcaș binecuvântat, unde izvorul avea să curgă nu doar ca apă pământească, ci ca semn al harului, ca revărsare de tămăduire, ca adiere a Împărăției lui Dumnezeu în istorie.

Astfel, între râvna Templului curățit de Mântuitorul și izvorul descoperit prin Maica Domnului nu este despărțire, ci o legătură adâncă. Una vorbește despre curățirea inimii, cealaltă despre umplerea ei de har. Una despre focul care mistuie păcatul, cealaltă despre apa care vindecă neputința. Foc și apă, râvnă și tămăduire, jertfă și mângâiere - toate se întâlnesc în această luminată sărbătoare, ca într-o singură cântare de slavă adusă lui Dumnezeu și Preacuratei Sale Maici.

După moartea lui Marcian, noul împărat, Leon, nu a uitat cuvintele rostite în apropierea porții numită „de Aur”, acolo unde, sub adumbrirea unei întâlniri providențiale, primise nu doar o făgăduință, ci o chemare. Cuvântul rostit în adâncul pădurii și lumina acelei descoperiri nu s-au stins în amintirea lui, ci au rodit în faptă, iar ascultarea sa a devenit începutul unei lucrări care avea să străbată veacurile. Acolo, la acel loc binecuvântat, minunile n-au încetat să se reverse precum apele unui râu tainic, adăpând sufletele celor însetați de vindecare, de nădejde și de milostivire.

Cea mai amănunțită consemnare a acestor minuni o datorăm istoricului Procopios, din vremea împăratului Iustinian, martor al unor vremuri de glorie și cronicar al lucrărilor dumnezeiești ce s-au arătat acolo. El a scris despre binefacerile revărsate asupra împăratului și a familiei sale, dar, prin aceasta, a mărturisit și despre lucrarea neîntreruptă a harului, care nu se lasă încorsetat de timp, ci se revarsă din veac în veac, ca o lumină peste istorie.

Revărsările de milostivire au continuat până în vremea noastră, deși locul s-a confruntat cu mari încercări, mai ales după căderea Constantinopolului, când multe altare au cunoscut durerea pustiirii. Biserica a fost dărâmată de două ori și distrusă parțial, iar la începutul veacului al XVI-lea, aproximativ treizeci de cutremure succedate în tot atâtea zile au prefăcut acel loc într-o adevărată „mică judecată de apoi”, cum au spus cei care au trăit atunci, când nu a mai rămas piatră pe piatră, iar pământul însuși părea că suspină sub greutatea cumplitei încercări.

Și totuși, precum adesea în istoria Bisericii, nimicirea nu a avut ultimul cuvânt.

Altădată, un sultan a poruncit dărâmarea bisericii pentru a zidi o moschee, care încă este în picioare, semn al straturilor dureroase și complicate ale istoriei. Dar harul nu a părăsit locul. După anul 1833, în vremea lui Mehmet al II-lea și a Patriarhului Constantinos, biserica mănăstirii numite Zodohos Pighi („Izvorul Vieții”) a fost refăcută, ridicându-se iarăși din cenușa încercărilor, ca o mărturie a biruinței credinței asupra uitării.

De atunci, patriarhii Constantinopolului, începând cu martirul Grigorie al V-lea, spânzurat de turci în ziua de Paști a anului 1821, au fost înmormântați lângă această mănăstire, aflându-și odihna sub adumbrirea aceluiași izvor care a vindecat orbi, a mângâiat împărați, a întărit popoare și a rămas, prin toate veacurile, semn al milei dumnezeiești. Cimitirul patriarhilor nu este doar loc de odihnă, ci și sinaxar de piatră, cronologie a mărturisirii, pagină de istorie scrisă cu suferință, cu rugăciune și cu sânge.

Iar încercările nu au încetat nici în vremuri mai apropiate de noi. În anul 1955, șaptezeci și trei de biserici și cinci mănăstiri grecești au fost profanate și dărâmate parțial de către turci. A fost încă o rană adâncă în trupul memoriei creștine. Și totuși, în chip tainic, fiecare lovitură a făcut ca acest loc să strălucească mai mult.

De aceea putem spune, fără teamă de a greși, că această biserică a Izvorului Tămăduirii este o martiră mărturisitoare. Nu doar pentru că a suferit, ci pentru că a rămas. Nu doar pentru că a fost lovită, ci pentru că a mărturisit. Nu doar pentru că a cunoscut ruina, ci pentru că a renăscut din ruine, asemenea unei candele pe care furtuna nu o poate stinge.

Înălțându-ne mai departe gândul și inimile la înțelesul praznicului, se cuvine să ne aplecăm asupra cuvintelor Sfântului Ioan Damaschin din Canonul Învierii, slove care par a fi chiar inima acestei zile: „Veniți să bem băutură nouă, nu din piatră stearpă făcută cu minuni, ci din izvorul nestricăciunii, cel izvorât din mormântul lui Hristos”.

Ce imagine de o frumusețe nepieritoare! Nu din piatra seacă, nu din izvoarele lumii trecătoare, ci din mormântul care a devenit izvor, din moartea care a rodit viață, din Hristos Cel înviat, Care a făcut din mormânt fântână a nestricăciunii.

Acesta este izvorul cel pururea curgător de milostivire al Mântuitorului, din care se adapă Biserica, se hrănește nădejdea și se spală lacrimile oamenilor.

Sfântul Ioan Gură de Aur ne îndeamnă stăruitor, cu realismul și focul său duhovnicesc: dacă cineva a postit sau s-a rugat în Postul Mare și acum a încetat, dacă s-a oprit din osteneala cea bună tocmai când lumina Învierii a răsărit, înseamnă că „postirea nepostire devine”. Cu alte cuvinte, osteneala fără statornicie se vestejește. Lucrarea fără continuitate se împuținează. Virtutea fără perseverență se răcește.

Iată de ce Canonul 66 al Sinodului Trulan ne învață cum trebuie să petrecem aceste zile ale Învierii, nu doar prin îmbrăcăminte sau prin semne exterioare, ci printr-o viață transfigurată, prin bucurie sfântă, prin rugăciune, prin apropiere de cele dumnezeiești.

În vechime, cei botezați purtau veșminte albe timp de o săptămână, de unde și numele de Săptămâna Luminată. Dar veșmântul acesta alb nu era doar haină, ci simbol. Era chipul sufletului curățit. Era icoana omului nou. Era semnul că lumina primită la Botez trebuie păstrată ca o făclie nestinsă.

Și tocmai aceasta ne învață sărbătoarea de astăzi: importanța apropierii de Dumnezeu, puterea harului de a ne schimba viața, lucrarea tainică prin care un orb poate vedea, un păcătos se poate ridica, un suflet uscat poate deveni izvor.

Pentru că Izvorul Tămăduirii nu este doar un loc, ci o chemare, o făgăduință, o pedagogie a harului.

Și poate, mai mult decât orice, este aducerea aminte că acolo unde Dumnezeu face să țâșnească apă vie, nici istoria, nici cutremurele, nici prigoanele, nici moartea însăși nu pot seca izvorul.

Să ne gândim la soldatul Leon, care ar fi putut trece nepăsător pe lângă cel orb, așa cum trec adesea oamenii pe lângă suferința altora, fără să vadă, fără să se oprească, fără să înțeleagă că uneori o singură clipă de milă poate schimba nu doar viața unui om, ci chiar cursul unei istorii. Ar fi putut merge mai departe, lăsând în urmă neputința acelui orb, dar nu a făcut-o. S-a oprit. A ascultat chemarea milei. Și tocmai în acea oprire smerită, în acea aplecare a inimii spre cel lipsit, s-a deschis pentru el calea unei înălțări negrăite.

Maica Domnului l-a ajutat să ajungă împăratul Bizanțului nu pentru ambiția lui, nici pentru năzuința lui față de vredniciile lumești, ci pentru că Dumnezeu înalță pe cei milostivi, pe cei curați la inimă, pe cei care se lasă călăuziți de har. Aceasta este lucrarea lui Dumnezeu - tainică, neașteptată, minunată - prin care cei smeriți sunt ridicați, iar cei care răspund chemării de sus devin părtași unei iconomii mai mari decât pot cuprinde cu mintea.

Asemenea a fost și schimbarea vameșului Zaheu din Ierihon. Un om privit cu suspiciune, apăsat de povara propriului trecut, urcând într-un sicomor din dorința de a-L vedea pe Hristos, a ajuns, printr-o singură întâlnire, un om nou. Și asemenea a fost și tâlharul de pe cruce, care, în ultimul ceas, din adâncul suferinței și al pocăinței, a devenit primul cetățean al Raiului. Ce taină! Un vameș ajunge ucenic al luminii. Un tâlhar devine moștenitor al Împărăției. Un soldat devine împărat. Așa lucrează Dumnezeu.

Și nu doar atunci, de demult.

Există atâtea convertiri și astăzi, uneori ascunse de ochii lumii, dar strălucitoare înaintea lui Dumnezeu: ale unor cărturari renumiți care și-au schimbat viața în temniță, unde zidurile au devenit loc de trezire, sau ale unor suflete rănite care, după întâlnirea cu un monah iscusit, cu un povățuitor luminat de har, și-au schimbat cu totul calea. Nimic nu este pierdut când Dumnezeu atinge inima omului.

Sfântul Grigorie Palama spune un lucru de mare adâncime: Maica Domnului a fost prima căreia i s-a adus vestea Învierii, pentru că prin sufletul ei a trecut sabia suferinței, iar iubirea ei maternă a purtat în chip unic durerea Crucii. Cea care a stat lângă Fiul ei în ceasul pătimirii a fost, potrivit acestei tradiții sfinte, și cea dintâi mângâiată de lumina biruinței.

De aceea o prăznuim în această săptămână, pentru a ne aminti cum s-a mutat la viață Maica Vieții, cea care L-a purtat pe Izvorul vieții, cea prin care a intrat în lume Cel ce a zdrobit moartea.

Și așa cum mormântul Mântuitorului a rămas gol a treia zi, tot astfel tradiția Bisericii ne spune că mormântul Maicii Domnului s-a aflat gol după trei zile, ca semn că moartea nu a putut nimici în stricăciune trupul celei care L-a purtat în pântece pe Dătătorul nestricăciunii. Ce minunată simetrie a harului! Învierea Fiului și mutarea Maicii se luminează una pe alta.

Iar ziua de vineri a Săptămânii Luminate, în care prăznuim Izvorul vieții, nu este aleasă întâmplător. Este a șasea zi, ziua în care a fost creat omul, după cartea Facerii. Tocmai de aceea, praznicul de astăzi ne arată, cu putere simbolică și duhovnicească, că Dumnezeu restaurează permanent firea umană cea căzută.

Este o recreare a omului.

Este o înnoire.

Este o tainică facere din nou.

Prin binecuvântarea apei sfințite, săvârșită printr-o rânduială specială, unică în tot anul liturgic, Biserica ne arată că harul nu lucrează abstract, ci atinge materia, o transfigurează și o face purtătoare de binecuvântare. Apa devine semn al curățirii, al tămăduirii, al înnoirii omului lăuntric.

Și nu este întâmplător faptul că Izvorul Tămăduirii deschide perioada vindecărilor din Penticostar. După această zi urmează vindecarea lui Toma de puțina credință, vindecarea slăbănogului de treizeci și opt de ani, vindecarea orbului din Ierusalim. Toate alcătuiesc un drum al tămăduirii și restaurării omului - în minte, în inimă, în trup, în credință.

Și tocmai de aceea, Izvorul Tămăduirii este singura sărbătoare închinată Maicii Domnului în toată perioada Penticostarului, ca o candelă aprinsă în mijlocul bucuriei pascale, ca o aducere aminte că Maica Luminii rămâne în inima Bisericii ca ocrotitoare, povățuitoare și izvor de mângâiere.

Iar Mănăstirea Ghighiu este și ea, în chip binecuvântat, un loc de har, unde apele izvorului se binecuvântează la începutul fiecărei luni, prelungind în timp lucrarea milei. Astfel, sfințirea apei nu este doar o rânduială, ci o respirație duhovnicească a locului.

Această tradiție a aghesmei și a binecuvântării caselor cu apă sfințită aduce multe foloase: aduce pace caselor, întărește pe cei slabi, mângâie pe cei apăsați, curățește și binecuvintează, fiind, în felul ei smerit și discret, o minunată pedagogie a harului.

Și totuși, cu durere trebuie să spunem că, spre deosebire de vremuri nu foarte îndepărtate, astăzi nu ne mai bucurăm de vizita preotului nici măcar la Crăciun sau Bobotează, din pricina unei gândiri diferite asupra lucrurilor duhovnicești, a unei răciri a simțirii, a unei depărtări de lucrurile sfinte, care sărăcește sufletul mai mult decât își dau seama cei mulți.

De aceea o rugăm pe Maica Luminii să trimită binecuvântarea ei asupra tuturor, cerând mai ales eliberarea de întunericul patimilor, întrucât acesta este un dar mai important decât însăși vindecarea fizică. Ne rugăm Preasfintei Născătoare de Dumnezeu să ne izbăvească de orbirea sufletului, de uscăciunea inimii și de uitarea lui Dumnezeu, pentru că boala cea mai grea nu este a trupului, ci a inimii despărțite de lumină.

Iar astfel, Dumnezeu va privi spre noi atunci când, asemenea soldatului Leon, vom face fapte bune, când ne vom opri lângă cel aflat în nevoie, când mila va deveni faptă, iar credința - lucrare.

Și poate atunci, la rândul nostru, vom descoperi că acolo unde am crezut că doar ajutăm pe cineva, Dumnezeu pregătea, de fapt, propria noastră schimbare...