Izvorul Tămăduirii - Izvor Dătător de Viață

Praznicul Izvorului Tămăduirii, purtând cununa de lumină a numelui de Izvor Dătător de Viață, ascunde în adâncurile sale o taină nepământeană și o chemare a cerului deschis. Termenul grecesc al sărbătorii din Vinerea Luminată, Zoodohos Pigi, se tâlcuiește ca Izvorul Vieții, nesecat de har și de binecuvântare. Este o sărbătoare mult-așteptată în întreaga lume creștină, dar mai ales în locurile binecuvântate unde bisericile și mănăstirile se află sub ocrotirea celei pline de dar, Maica Luminii, care revarsă asupra credincioșilor alinare și mângâiere.

Această revărsare cerească își găsește oglindirea pământească în rânduielile străvechi ale Bisericii. În apropierea marilor ctitorii ale bazilicilor de altădată, acolo unde ierarhii și trăitorii au descifrat taina mântuirii, se află adesea un loc ales, sfințit prin tradiție, destinat săvâr­șirii aghesmei. Am fost mereu mișcat de rânduiala binecuvântată a sfințirii apei cu prilejul marilor praznice, cum se păstrează nealterată în Muntele Athos. Acolo, soborul slujitorilor, fie numeros, fie alcătuit doar din părinții locului, iese cu evlavie în apropierea intrării bisericii, unde se află agheasmatarul - cu un vas de marmură sculptat ca o oglindă în care cerul în­suși privește - pentru a chema Duhul Sfânt asupra apelor, după rânduiala cunoscută în Biserica noastră.

După această lucrare sfințitoare, apa binecuvântată devine izvor de curățire pentru întreg spațiul mănăstiresc. Stropirea se face nu doar în incinta zidurilor, ci și dincolo de ele, în grădini, pe cărări și în locurile unde pașii oamenilor se împletesc cu liniștea creației. De multe ori, icoana Maicii Domnului este scoasă din biserică și purtată în procesiune, ca o prezență lucrătoare. Cu negrăită bucurie am avut binecuvântarea de a sluji într-o zi de sărbătoare la Mănăstirea Vatopedu, unde, după săvârșirea rânduielii aghesmei, am însoțit o impresionantă procesiune cu icoana principală a mănăstirii, numită Vimatarissa, păstrată cu evlavie de veacuri.

Izvorul Dătător de Viață ne descoperă, în taina lui, puterea darului pe care Maica Domnului l-a primit odată cu întruparea Fiului lui Dumnezeu în pântecele ei.

Născătoarea de Dumnezeu devine izvor de har pentru întreaga lume. Locul ei în Biserică, pecetluit în chip deosebit după biruința iconodulilor asupra celor potrivnici sfintelor icoane, a fost așezat în Sfântul Altar, în locul cel mai sfânt, de unde privește neîncetat către săvârșirea Jertfei Euharistice, ca o Maică ce veghează asupra mântuirii fiilor ei.

În chip deosebit, la această sărbătoare ne îndreptăm gândul spre un anumit loc binecuvântat, ocrotit de Maica Domnului și împodobit cu daruri negrăite. Acest loc a fost pus în lumină în vremea frământărilor teologice și dogmatice care au urmat celor două mari Sinoade Ecumenice, din anii 431 și 451, de la Efes și Calcedon. După trecerea la cele veșnice a împăratului Marcian și la scurt timp după împărăteasa cea profund credincioasă, Pulheria, în anul 457, a fost ridicat la demnitatea imperială Flaviu Valeriu Leon, cunoscut simplu drept Leon.

Viața acestuia a fost marcată de o întâlnire minunată, o binecuvântare cerească dăruită de Maica Domnului însăși. Pe când era încă un tânăr soldat, în apropierea zidurilor Constantinopolului, a întâlnit un orb rătăcit, însetat, lipsit de ajutor și copleșit de suferință. Din milă și dragoste, l-a însoțit, dorind să-i aline nevoia. Atunci, în tăcerea pădurii, Maica Domnului i s-a arătat ca o lumină blândă și ocrotitoare, spunându-i că izvorul se află aproape. Îndrumat de glasul ei, Leon a pătruns mai adânc în desiș și a descoperit apa binecuvântată, care mai întâi a potolit setea orbului, iar apoi i-a redat lumina ochilor și bucuria vieții.

Cea care i-a vorbit era însăși Stăpâna cea milostivă, Maica Bisericii, care i-a poruncit ca, după ce va ajunge la vrednicia împărătească, să ridice în acel loc o biserică. Ajuns pe tronul lumii bizantine, împăratul Leon a preschimbat pădurea în Altar, ridicând o biserică lângă Poarta de Aur a cetății.

Ctitoria sa a dăinuit și a devenit izvor de mângâiere pentru nenumă­rați oameni încercați de suferințe și nevoi, care au găsit acolo alinare și vindecare.

Așa cum Ierusalimul se mândrea cu scăldătoarea Vitezda, a cărei apă era atinsă de îngerul Domnului, Constantinopolul și-a aflat propria apă tămăduitoare, binecuvântată de însăși Împărăteasa îngerilor și cercetată deopotrivă de capete încoronate și de mulțimile simplilor credin­cioși, adunați laolaltă de aceeași sete după vindecare.

Și, dincolo de istorie și de vremelnicie, rămâne aceeași lucrare neîntreruptă: binecuvântarea care izvo­răște din dragostea Maicii Domnului, izvor de viață, de lumină și de tămăduire pentru cei care se apropie cu credință, cu inimă smerită și cu dor după Dumnezeu.

Mănăstirea de călugări zidită în apropierea apelor izvorului binecuvântat a devenit cu timpul un loc de mare însemnătate, mai ales din vremea împăratului Justinian cel Mare, care, gustând din darul vindecării în acest loc, a ridicat pe temelia unei biserici mai vechi o ctitorie nouă, împodobită în purpură și marmură imperială. Astfel, locul a început să strălucească nu doar prin lucrarea minunilor, ci și prin grija împărătească ce i-a fost dăruită.

Pe lângă Justinian cel Mare, și alți împărați și împărătese au fost atinși de harul izvorului, precum cinstitoarea icoanelor, Irina, dar și nu­meroși ierarhi, dregători și oameni de seamă, care, vindecați fiind, au lăsat în urmă semne ale recunoș­tinței lor. Mărturiile despre vindecările minunate, consemnate de cei care au putut da glas acestor întâmplări, sunt atât de numeroase încât locul a dobândit o importanță rar întâlnită în întreaga istorie a Bizan­țului. Astfel, mănăstirea de la Izvorul Dătător de Viață, Zoodochos Pigi, s-a impus ca un tărâm al întâlnirii dintre suferință și mângâiere, dintre lacrimi și lumină.

Cu toate acestea, vitregiile vremurilor nu au menajat această vatră de har. Așezată în calea furtunilor, mănăstirea a cunoscut zguduiri cumplite. În 1509, când pământul a gemut sub cutremure timp de 30 de zile - o „mică judecată de apoi” - locul a stat mărturie fragilității umane. De-a lungul timpului, a fost incendiată, jefuită și, prin ordinul sultanului Baiazid al II-lea, pietrele ei au fost smulse pentru a ridica o moschee în Istanbul. Au fost vremuri grele, în care așezământul a rămas aproape pustiu, copleșit de tăcere și de ruine, și totuși, ca o candelă care nu se stinge, tradiția izvorului și roadele sale au rămas până astăzi.

De-a lungul timpului, au existat încercări de refacere, unele firave, altele mai îndrăznețe, însă adesea lăcașul a rămas într-o stare de smerenie și umilință, ca o icoană a răbdării. Au fost perioade, mai ales între secolul al XVI-lea și începutul veacului al XIX-lea, când în acel loc nu mai rămăsese aproape nimic. Și totuși, credincioșii veneau de departe, înfruntând vicisitudinile vremurilor și persecuțiile, căutând cu dor nestins apa izvorului, ca pe o comoară ascunsă.

În anul 1833, sub domnia sultanului Mahmud al II-lea, s-a încercat o nouă ridicare a bisericii, iar Patriarhul Constantios al II-lea a sfințit noul lăcaș, readucând viață acolo unde părea că domnește uitarea. Cu toate acestea, încercările nu s-au sfârșit. Anul 1955 a adus o nouă rană adâncă: peste 70 de biserici și 5 mănăstiri au fost profanate și distruse, iar starețul Mănăstirii Zoodochos Pigi, Episcopul Gherasim, a fost bătut cu cruzime și aruncat într-o groapă în flăcări. În mod minunat, a scăpat cu viață, însă acele vremuri au fost pecetluite de jertfa multor martiri, pomeniți în taină de istoria locului.

Din această întrepătrundere a suferinței cu harul, lăcașul purtând numele de Balıklı (Biserica Peștilor) a devenit nu doar un spital al trupurilor, ci și un chivot al memoriei. Ori de câte ori am poposit în aceste locuri, m-a cutremurat tăcerea cimitirului său. Aici, procesiunile funerare ale celor singuri, fără familie, aduc aminte de creștinii care își încredințau totul mănăstirii, dorind doar să aștepte Învierea la umbra falnicilor patriarhi.

Sunt profund mișcat de osteneala slujitorilor Patriarhiei Constantinopolului din zilele noastre, care, în ciuda lipsurilor și a dificultăților, păstrează această vatră monahală. Cu eforturi tăcute, dar neclintite, și cu un personal foarte restrâns, ei rânduiesc slujbele după vechile tipicoane, păstrând taina acestui loc. Astfel, izvorul nu încetează să curgă, iar binecuvântarea lui se revarsă ca o adiere lină de har peste cei care vin cu inimă smerită să guste din apa vieții.

Cu mulți ani în urmă, în cetatea binecuvântată a Iașilor, am avut bucuria de a întâlni un ierarh al Patriarhiei Constantinopolului, Mitropolitul de Sasima, Genadios, care, într-o anumită perioadă, purtase și ascultarea de stareț al acestei mănăstiri. Deși împovărat de numeroase responsabilități administrative și purtat de chemarea misiunii în multe colțuri ale lumii, unde lucra pentru afirmarea Ortodoxiei în contextul contemporan și pentru zidirea punților de dialog acolo unde inimile erau deschise, Mitropolitul nu înceta să poarte în inimă, cu o grijă părintească, Mănăstirea Zoodochos Pigi de la Balıklı.

Acolo au fost trimise în mod periodic călugărițe din România, din Moldova și, fără îndoială, și din alte ținuturi ale Ortodoxiei, unde exista disponibilitate și binecuvântare pentru o astfel de slujire. Maicile, plecate pentru câteva luni din mănăstirile Arhiepiscopiei Iașilor, împleteau în mod minunat grija pentru cele ale Martei cu liniștea contemplativă a Mariei. Întoarse în țară, aduceau cu sine nu doar amintiri, ci mărturii pline de adâncă semnificație despre harul și taina acestui loc.

Într-unul dintre popasurile mele acolo, însoțit de primitorul Mitropolit Gennadios de Sasima, am fost părtaș la un eveniment care mi-a rămas adânc întipărit în suflet. La un moment dat, din biserica mănăstirii era scos un mort, purtat în tăcere spre cimitirul aflat în apropiere. Nu era nimeni în afară de preotul care însoțea coșciugul și de cei câțiva care îl purtau. Acea liniște aproape nepământească mi-a fost tâlcuită printr-un cuvânt simplu și cutremurător: printre vechii creștini ai Constantinopolului se aflau oameni fără familie, fără prieteni, trăind asemenea pustnicilor în mijlocul lumii, care lăsau mănăstirii tot ceea ce aveau și doreau să fie îngropați acolo, pentru a aștepta ziua cea din urmă împreună cu mulțimea mărturisitorilor din Cetatea Sfântului Constantin.

Ori de câte ori mi-a fost dat să privesc, fie și de departe, acest loc, m-am bucurat de prezența Patriarhului Ecumenic sau a altor ierarhi care veneau nu doar la ziua hramului, ci și cu alte prilejuri de slujire și întărire duhovnicească. Săvâr­șirea Sfintei Liturghii aici capătă o lumină aparte, mai ales într-o perioadă atât de grea cum este cea prin care trece astăzi Biserica Constantinopolului, dar și în amintirea vremurilor de după căderea cetății, când încercările au fost, uneori, chiar mai apăsătoare.

Alături de Catedrala din Fanar și de biserica din cartierul Vlaherne, mănăstirea de la Zoodochos Pigi rămâne o mărturie a acestei continuități sfinte, un loc în care istoria, suferința și harul se întâlnesc într-o armonie tainică, dăruind celor ce vin aici nu doar amintire, ci și nădejde.

Chinovia strălucește în conștiința credincioșilor nu doar prin izvorul ei tămăduitor, ci și prin cimitirul său, devenit o adevărată carte de istorie, în care odihnesc patriarhi ai Constantinopolului, mărturisitori ai credinței și slujitori ai unei Biserici încercate, dar nebiruite. Aici își dorm somnul de veci șaisprezece Patriarhi Ecumenici - de la Constantius I până la Dimitrie I - străjeri ai memoriei care au păstorit o Biserică adesea răstignită de istorie. Aici se regăsește amintirea lui Grigorie al V-lea, martirul spânzurat la porțile Patriarhiei în ziua de Paști, dar și a altor ierarhi legați de destinul Bisericii Ortodoxe Române, transformând acest colț de pământ într-un altar al comuniunii panortodoxe.

Astfel, în acest loc de liniște și adâncă pomenire sunt îngropați și trei patriarhi legați în mod deosebit de istoria Bisericii Ortodoxe Române, în contextul evenimentelor care au dus la recunoașterea autocefaliei și mai apoi la ridicarea ei la rang de Patriarhie. De aceea, sunt de părere că Balıklı este nu doar un loc al memoriei bizantine, ci și un spațiu de comuniune între Bisericile surori, unite prin aceeași credință și prin aceeași jertfă.

După cum se cunoaște, în urma schim­burilor de populație greco-turce, numărul credincioșilor ortodocși din Istanbul a scăzut dureros de mult, iar Patriarhia Ecumenică a fost nevoită să îna­inteze prin istorie purtând poveri grele. Nerecunoscută oficial, confruntată cu numeroase obstacole, între care și închiderea Școlii Teologice de la Halki, ea rămâne totuși un far de lumină, păstrând flacăra Ortodoxiei.

Printre patriarhii Constantinopolului îngropați la Balıklı se numără Meletie al IV-lea, Athenagoras I - atât de cunoscut și iubit în vremea sa - și Dimitrie I. Lor li se adaugă numeroși ierarhi ai Patriarhiei Ecumenice și ai altor Biserici Ortodoxe, precum și personalități din istoria poporului grec, toți adunați într-o tăcere plină de sens, ca într-o sinaxă a celor adormiți în nădejde.

În această grădină a odihnei, unde marmura albă pare a păstra în sine ecoul rugăciunilor și al lacrimilor, se află, rânduiți în taina timpului, patriarhii care, din mijlocul veacului al XIX-lea și până în pragul vremurilor noastre, au păstorit Biserica Constantinopolului și au fost așezați aici ca niște străjeri ai memoriei: Constantius I (1830-1834), Antim al V-lea (1841-1842), Gherman al IV-lea (1842-1845; 1852-1853), Meletie al III-lea (1845), Ioachim al II-lea (1860-1863; 1873-1878), Dionisie al V-lea (1887-1891), Antim al VII-lea (1895- 1897), Ioachim al III-lea (1878-1884; 1901-1912), Grigorie al VII-lea (1923- 1924), Constantin al VI-lea (1924-1925), Vasile al III-lea (1925-1929), Fotie al II-lea (1929-1935), Veniamin I (1936- 1946), Maxim al V-lea (1946-1948), Atenagora I (1948-1972), Dimitrie I (1972-1991).

Fiecare nume este o filă de istorie, fiecare perioadă de păstorire este o cruce purtată cu demnitate, iar fiecare mormânt devine o mărturie a unei slujiri jert­­felnice, într-o lume adesea potrivnică.

Mănăstirea Balıklı ne aduce aminte, pe de o parte, de istoria marilor încercări prin care a trecut Patriarhia Ecumenică. Între acestea se numără și durerosul episod din anul 1955, când aproximativ 80 de biserici și mănăstiri au fost incendiate, jefuite sau distruse, iar printre ele s-a aflat și Mănăstirea Izvorului Tămăduirii. Rănile acelor vremuri încă vorbesc, în tăcere, despre suferință, dar și despre puterea de a renaște.

Unele biserici au fost refăcute, asemenea unor făclii reaprinse, însă altele au rămas închise sau în ruină, ca niște răni deschise ale istoriei. În paginile recente ale Patriarhiei Ecumenice se întâlnesc numeroase nedreptăți și episoade care ne amintesc de martirii de odinioară, dar și de cei mai apropiați nouă, care au mărturisit credința cu prețul suferinței.

Și totuși, dincolo de aceste încercări, Mănăstirea Izvorului Tămăduirii rămâne pentru pelerinii veniți din depărtări un loc de alinare și de vindecare. Aici, ca într-un liman liniștit al sufletului, oamenii simt aceeași lucrare a harului pe care, în vremurile de demult, au cunoscut-o împărații Bizanțului și mul­țimile de credincioși. Iar binecuvântarea Maicii Domnului, asemenea unui izvor nesecat, continuă să curgă tainic, adăpând inimile celor care se apropie cu credință, cu nădejde și cu dor după Dumnezeu.