Japonia şi indigenizarea creştinismului

În penultimul deceniu al secolului al XIX-lea, numărul creştinilor din Japonia, fie ei protestanţi, catolici sau ortodocşi, a crescut masiv. Mulţi dintre aceştia sperau că pe la începutul secolului al XX-lea Japonia va deveni o ţară creştină. Acest vis care nu se va împlini era motivat, în principal, de faptul că guvernul şi lumea intelectualilor s-au deschis cu mult entuziasm, între anii 1880-1890, spre Occident şi valorile sale, un lucru extrem de benefic pentru comunităţile creştine din Japonia.

La scurtă vreme, însă, între 1890-1900, guvernul Meiji a promovat o politică, deşi controversată, de restaurare, în sensul adoptării industrializării şi tehnologiei occidentale, dar conservând cultura şi religiile tradiţionale. În acest sens, în anul 1890, a fost emis Decretul imperial cu privire la educaţie, ca o reafirmare a valorilor tradiţionale. Decretul a fost trimis tuturor şcolilor, cu obligaţia de a fi memorat de către toţi elevii. Această practică a continuat până la sfârşitul celui de-al Doilea Război Mondial. Urmarea a fost nici mai mult, nici mai puţin decât diminuarea entuziasmului faţă de cultura occidentală şi faţă de creştinism, în special.

Toate slujbele includeau închinarea cu faţa spre palatul imperial

Cu toate acestea, în primele decenii ale secolului al XX-lea s-a înregistrat o creştere a numărului bisericilor şi creştinilor, chiar dacă nu atât de semnificativă ca cea din perioada 1880-1890. Dacă în 1901 existau 51.000 de protestanţi japonezi, în 1930 existau 194.000. Tot în aceeaşi perioadă existau 93.000 de catolici în toată ţara. Totuşi, creştinismul a rămas minoritar în comparaţie cu religiile tradiţionale: budismul, şintoismul şi confucianismul. De altfel, cel puţin la modul oficial, şintoismul a rămas elementul cel mai important pentru cultura japoneză, iar participarea la sărbătorile şi ritualurile sale era o datorie patriotică a tuturor japonezilor, indiferent de credinţa lor religioasă. Mai mult decât atât, Legea organizaţiilor religioase din 1939 oferea guvernului posibilitatea de a desfiinţa orice organizaţii religioase care desfăşurau activităţi contrare „căii imperiale“.

Aşa se face că, în baza acestei legi, guvernul va recurge la recunoaşterea unei singure Biserici protestante, obligând toate comunităţile protestante să se reorganizeze în ceea ce s-a numit „Biserica unită a lui Hristos“. Fondată în 1941, noua structură a absorbit toate grupările protestante, cu excepţia anglicanilor, adventiştilor şi a altor câteva, care au refuzat integrarea. În fapt, această Biserică se asemăna foarte mult Bisericii Reichului din Germania nazistă. De pildă, toate slujbele includeau închinarea cu faţa spre palatul imperial şi cântarea unui imn adresat împăratului. Ba mai mult, în anul 1944, guvernul a ajuns până acolo încât a început să propună titlurile predicilor şi să comunice preoţilor că trebuie să aleagă altă dată pentru Crăciun, fiindcă 25 decembrie coincidea cu data urcării pe tron a împăratului.

În cele din urmă, disputa între conservarea identităţii culturale japoneze şi creştinism va conduce la încercarea de a profila un „creştinism japonez“, respectiv la o indigenizare a creştinismului. Mişcările concentrate pe indigenizarea creştinismului japonez s-au dezvoltat din cauza nemulţumirii provocate de invazia misionarilor străini. O mare parte a elitelor japoneze percepeau creştinismul ca pe un fel de „înlocuitor“ al religiei şi culturii japoneze. Din acest punct de vedere, insistenţa misionarilor asupra faptului că monopolul adevărului îl deţinea creştinismul nu avea sens. Toţi fondatorii Bisericilor indigenizate nu-şi propuneau altceva decât să debaraseze creştinismul de tot ce era importat din cultura occidentală, urmărind convertirea creştinismului la un profil strict japonez.

Unul dintre iniţiatorii mişcării de indigenizare a creştinismului în Japonia a fost Uchimura Kanzô (1861-1930). El este fondatorul aşa-numitei mişcări „non-Biserică“ (Mukyôkai), o mişcare care şi-a propus să lupte împotriva instituţionalizării credinţei creştine. În viziunea sa, nu era nevoie de preoţi sau taine. Mişcarea şi-a păstrat vitalitatea şi după moartea lui Uchimura, având între anii 1950-1960 în jur de 50 până la 100.000 de credincioşi.

Deşi această mişcare a rămas cea mai faimoasă formă de creştinism indigen japonez, ea nu este singura de acest gen. Există încă alte multe Biserici, grupări şi comunităţi creştine care au căutat, aşa cum subliniază romancierul creştin Shusaku Endo (1923-1996), să îmbrace creştinismul în kimono, mai degrabă decât în hainele occidentale care nu i se potrivesc.

Kawai Shinsui (1867-1962), contemporan cu U. Kanzô, a încercat o formă de indigenizare a creştinismului purtând o puternică amprentă a budismului. Experienţele religioase prin care a trecut l-au convins că Hristos şi învăţătura Lui trebuie înţelese nu doar ca o împlinire a iudaismului, ci şi ca o împlinire a şintoismului, budismului şi confucianismului. În anul 1927, Kawai a fondat Biserica Inimii lui Hristos tocmai pentru a răspândi această nouă învăţătură. La fel ca mişcarea lui U. Kanzô, Biserica lui Shinsui s-a confruntat cu mari obstacole în recrutarea de noi adepţi, aşa încât azi nu are, probabil, mai mult de o mie de credincioşi. Totuşi, trebuie reţinut că Shinsui şi-a dorit dintotdeauna mai degrabă o mişcare monahală în stil japonez decât o Biserică cu pretenţii universaliste.

În Japonia, orice creştin tratează propria religie ca pe o afacere individuală

O altă Biserică înscrisă pe linia indigenizării creştinismului japonez este Biserica Duhului lui Iisus, fondată de către Murai Jun (1897-1970), fiul unui pastor metodist, în anul 1941. Biserica fondată de el prezenta o formă de cult extrem de dramatică şi sentimentală, care cuprindea vorbiri în limbi şi vindecări prin credinţă. În mare parte, acestea se asemănau cu penticostalismul Occidental. Iniţial, Biserica a prosperat lent, dar ulterior, mai precis în anul 1958, a ajuns să aibă în jur de 28.000 de credincioşi. Cu mult mai târziu, la nivelul anilor 1990-2000, pretindea că ar avea 420.000 de credincioşi, grupaţi în două sute de biserici obişnuite şi patru sute de biserici în case. Cifrele atât de mari sunt posibile întrucât Biserica îi consideră membri pe toţi cei ce frecventează slujbele divine şi primesc botezul cu apă şi cu Duh.

Astăzi, sondajele guvernului arată, de regulă, că o mare parte a populaţiei împărtăşeşte valorile şintoismului, toţi cei care locuiesc lângă un templu sau participă la sărbătorile lui fiind socotiţi credincioşi cu acte în regulă. Pe de altă parte, între 1 şi 2 % dintre japonezi se identifică a fi creştini; alţi 10% sau chiar mai mulţi simpatizează cu creştinismul, sugerând că religia a ajuns la un anumit grad de asimilare culturală dincolo de ceea ce arată statisticile privind numărul credincioşilor practicanţi. Un lucru la fel de important, în Japonia, ca nicăieri în lume, orice creştin tratează propria religie ca pe o afacere individuală. În plus, cei mai mulţi dintre creştinii japonezi sunt convertiţi fără să fi fost crescuţi într-o familie creştină.