Jertfă şi creaţie

La baza creaţiei stă jertfa. Părintele Constantin Galeriu consideră că „jertfa vede un nou mod de existenţă, o nouă frumuseţe, în care e sacrificată şi transfigurată lumea veche“. Acest principiu stă la baza artei creştine, îndepărtată de un realism încărcat de conflicte şi drame. Lumea păcatului este o lume a neliniştii şi a unui război lăuntric, o lume multiformă a gândurilor şi a patimilor, dar jerfa rămâne actul care prin excelenţă tinde la refacerea unităţii pierdute. Prin jertfă fiecare se descoperă pe sine şi în acelaşi timp îl afirmă pe aproapele. Mijlocitoare a comuniunii desăvârşite, jertfa este, de asemenea, libertate şi conştiinţă: e cunoaşterea unui ţel superior căruia creştinul se devotează. Este revelaţie a adevărului ce-l purtăm în adâncul fiinţei.

Artistul creştin nu poate fi decât mărturisitor, cunoscător al tainelor şi dezvăluitor al căii de dezrobire şi de salvare din orbirea spirituală. Lumea nevăzută a esenţelor şi a harului nu poate fi redată decât cu ajutorul simbolului şi al metaforei. De aceea mă voi folosi şi eu de o metaforă pentru a-mi preciza crezul artistic, şi de a spune că, din punctul meu de vedere, literatura este un mod de a vedea capul unui sfânt într-un morman de gunoi. Adică, dacă putem, să ne străduim să vedem dincolo de mizeria unei lumi căzute o plinătate de sens, o armonie divină, o sfântă taină. Poate ar trebui să fim ca femeia oarbă care s-a dus cu fiul ei la Ierusalim să se vindece, iar sutaşul Longhin, care fusese martor al Învierii lui Hristos şi devenise din soldat roman mărturisitor şi mucenic, căruia i se tăiase capul şi i se aruncase într-un morman de gunoi, acest sutaş care văzuse cu ochii lui taina morţii şi a vieţii, i se arată deci în vis femeii şi o asigură că i se va reda vederea cu condiţia să îl caute pe el, acolo unde gunoiul este mai mare. Şi femeia caută prin gunoi capul sfântului, şi dintr-o dată începe să vadă şi nu vede orice, vede sfinţenia. Femeia găseşte bucuria veşnică, pentru că sfântul o ajută să îl vadă în slava lui Dumnezeu pe fiul ei care murise între timp. Iată deci cum pregustă noua condiţie de existenţă, cum lumea veche mizerabilă ascunde sau poartă un nou mod de existenţă, dobândit prin sacrificiu.

Ce jertfă poate aduce un literat, întreb, pentru că şi literatura este astăzi în criză. Găsim răspunsul, desigur, în Sfânta Liturghie, unde are loc jertfa cea fără de sânge a Domnului Hristos. Scriitorul creştin trebuie să aducă jertfa laudei. Imaginea cea mai frumoasă care îmi vine acum în minte este dată în poemele lui Tagore, din volumul Ofranda lirică, dar şi în unele poeme din Grădinarul. Într-un poem din Grădinarul, o tânără fată, care simbolizează, ca şi în Cântarea Cântărilor, sufletul credincios, îl vede pe tânărul prinţ trecând prin faţa porţii ei şi îşi oferă darul: îşi azvârle vălul de pe faţă şi, smulgându-şi de la gât colanul de rubine, îl aruncă în calea prinţului. Jertfa fetei este deci revelatoare, este întovărăşită de descoperirea chipului, care capătă în prezenţa princiară o demnitate asemenea. Jertfa este ascunsă, nimeni nu ştie ce era darul fetei, nici cui îl făcuse ea, iar colanul a fost zdrobit de roţile trăsurii, lăsând o pată roşie în praful drumului. Sufletul evlavios îşi aruncă juvaierul din piept, adică inima sa, ca dar, atunci când prinţul trece prin faţa porţii.

O capacitate de dăruire asemănătoare găsim şi la tânărul din poemul de început al volumului, care, deşi e târziu, aşteaptă şi îşi doreşte să fie grădinarul grădinii de flori a reginei. Aceasta este o nebunie, tânărul renunţă la orice altă slujbă care i-ar aduce alt fel de avantaje, îşi aruncă lancea şi sabia în praf, nu vrea să fie trimis la curţi îndepărtate. Dorinţa sa este de a fi în preajma reginei şi de a duce la îndeplinire slujba zilelor de răgaz. Ar vrea să ţină proaspătă iarba potecii pe care ea o calcă dimineaţa, să-i sărute firul de praf din întâmplare rămas pe talpa piciorului ei. Răsplata acestei slujbe este apropierea de fiinţa superioară căreia îi slujeşte, cea de alt rang, cea venerată. Timpul acestei devoţiuni este timpul când regina va fi sfârşit cu ceilalţi, iar grădinarul este cel din urmă serv. Şi aşa cum el vrea să umple candela de la căpătâiul reginei cu ulei îmbălsămat şi să-i zugrăvească în culori de santal taburetul pe care stă, tot aşa şi scriitorul care aduce jertfa laudei, jertfa buzelor poate spera ca plata lui să fie prezenţa în apropierea Celui iubit.

Tagore a prezentat ideea scriitorului ca slujitor. Dar cel care jertfeşte nu trebui să fie doar scriitorul, ci şi cititorul. Cum să citim aflăm de la poeta Constanţa Buzea: „Citeşte şi nu speria/ că nu-nţelegi de la-nceput/ citeşte şi a unsprezecea oară stăruind/ şi vei simţi cum leagănul se mişcă/ în foşnetul unor azururi/ şi stăruind te vei simţi citind/ stând între omoplaţii unui înger/ cuvintele ce n-au fost scrise încă“ (Vol. „Roua plural“). Jertfind neesenţialul, efemerul, putem spera odată cu poeta, la o întoarcere la înţelepciune: „Începe toamna dulcele meu domn/ putem spera în sănătate în esenţe/ şi în ideea de retragere/ simt vinul în surâsul tău/ ca o întoarcere la înţelepciune“.