Jos pălăria pentru cei care spun „Nu ştiu!”

Măcar din când în când. Mai exact atunci când nu știu ori nu sunt siguri.

Și, sincer vorbind, de câte ori putem fi siguri-siguri de ceva?

De numele nostru, bunăoară? Și dacă, fără să știm - căci lucrurile acestea, de regulă, sunt discrete, pentru a nu provoca traume - am fost adoptați și numele ne-a fost schimbat?

De cine și cum suntem? În principiu, da, dar nu trebuie să uităm că orice percepție, în special asupra nouă înșine, este subiectivă și sunt șanse bune să ne considerăm mai buni, mai inte­ligenți, mai frumoși, mai puternici și/sau mai competenți decât suntem în realitate. În realitatea percepută de ceilalți, desigur, și ea subiectivă, dar echilibrată prin medie.

Suntem siguri de credința noastră, de sentimentele pe care le nutrim față de cei din jur, față de țara și limba noastră, față de preferințele culturale și, de ce nu?, de divertisment. La urma urmei, gusturile nu se discută.

Dar câți dintre noi putem fi siguri că înțe­legem de ce nu s-a realizat până acum fuziunea nucleară la rece, care sunt legile perspectivei în pictură sau măcar care ar fi cel mai bun antrenor al echipei naționale de fotbal.

Fiecare poate fi sigur de o serie de lucruri care țin de pregătirea, experiența și pasiunea lui, chiar dacă din când în când se mai schimbă lucruri care păreau bătute în cuie. În prima oră a semestrului al doilea din anul secund al Facultății de Matematică, profesorul de cercetări operaționale ne-a spus, ușor stingherit: „Puteți să uitați tot ce v-am predat în primul semestru, pentru că în timpul vacanței de iarnă un matematician a descoperit o metodă mai bună!”

Dincolo însă de asemenea rare puncte de inflexiune, un geolog știe foarte bine care sunt cele trei familii mari de roci, un sculptor - cum se face o pirogravură, iar un IT-ist - ce este un limbaj de asamblare.

Evident, nu este exclus ca un geolog să fie și programator, mai ales azi, în epoca transdisci­plinarității. Ceea ce este însă mai puțin probabil este ca o aceeași persoană să se priceapă la absolut orice...

Întâlnim acest non-fenomen pe trei paliere. Primul este cel al discuțiilor personale. Există oameni care, orice le-ai spune, zâmbesc superior și te opresc: „Să-ți spun eu cum stau lucrurile, de fapt!”

Al doilea este cel al așa-ziselor „vox”-uri TV (prescurtare de la „vox populi”): un reporter iese în stradă cu o cameră și un microfon și întreabă trecătorii: „Ce părere aveți despre problemele Podului de la Brăila?”, să zicem. Nu se prea întâmplă să răspundă cineva „Nu mă pricep”. Vă amintiți, sper, emisiunea din anii 1990 a lui Viorel Gaiță, în care cei intervievați se ară­tau îngrijorați că - așa cum erau provocați - în Decembrie 1989 în România au pătruns agenți termici...

În fine, al treilea nivel este cel al invitaților (unii permanenți) ai talk-show-urilor. Indiferent care e „chestiunea zilei”, ei o analizează și o explică fără nici o reținere. Uneori, se-ntâmplă așa: e invitat un specialist meteo și în timpul emisiunii cade un breaking news cu războiul din Ucraina. Să te ții ce cunoștințe de strategie și artilerie are meteorologul!

Având în vedere toate acestea, cred că merită să le spunem „Jos pălăria!” celor care, măcar din când în când, spun „Nu ştiu, la asta nu mă pricep!”