Jurnalul lui Samuil Rosei

În genere, laudele aduse unei cărţi îi fac rău, din cauza reacţiei de respingere pe care o simţi spontan în faţa revărsărilor encomiastice. Suntem atât de sătui de epitete sforăitoare că ne retragem preventiv sub o platoşă mefientă la elogii groase, şi de aceea cine preţuieşte o carte trebuie să se ferească s-o vorbească de bine: i-ar atrage automat un val reactiv de antipatie bănuitoare. De aceea, tonul cel mai cuvenit e cel descinzând dintr-o moderaţie netedă şi dintr-o umoare seacă. Dacă aş spune despre jurnalul lui Samuil Rosei că e o împlinire, i-aş face autorului un deserviciu de ordin principial. Pe cât de anonim e numele lui, pe atât de plin de miez sunt însemnările pe care le-a aşternut de-a lungul a 30 de ani, între 1970 şi 2000.

Născut în 1923 în Bazargic, în acea zonă a Cadrilaterului care avea să treacă după război în partea bulgară a litoralului Mării Negre, Rosei a avut de la început o mare calitate: vorbea cu har oratoric, în virtutea unei elocvenţe congenitale care îl făcea admirat în mijlocul colegilor de generaţie. Născându-se într-o perioadă când "a fi de dreapta" avea firescul unui refren plutind în aer, Rosei a ascultat de tiparul epocii, intrând apoi sub teascul represaliilor politice din anii â50. Deznodământul a stat în cei şapte ani de puşcărie pe care i-a petrecut la Jilava şi Aiud, încheiaţi cu încă un an de domiciliu obligatoriu în Bărăganul brăilean. Întors în Bucureşti, şi-a găsit cu greu un loc de muncă la Uniunea Artiştilor Plastici, unde a rezistat până la pensionare graţie culturii sale artistice, dar mai ales flerului plastic cu care intuia câtă valoare şi câtă paradă goală e în fiinţa unui pictor. Trăind retras între hotarele domestice ale unei căsnicii discrete (alături de pictoriţa Paula Ribariu), Rosei a ţinut fără ştiinţa cuiva un jurnal inspirat din viaţa artiştilor din Capitală. Aşa se face că pictori, poeţi, romancieri, sculptori, colecţionari de artă, scriitori şi critici de toate genurile sunt protagoniştii celor două volume masive care au apărut anul trecut la Editura Anastasia (Jurnal întârziat. Simţiri din afara sistemului, nota editorului de Sorin Dumitrescu şi prefaţă de Paula Ribariu).

Sunt două trăsături care izbesc la Samuil Rosei. Prima e stuporoasă prin raritatea ei. E vorba de cumplita neîncredere cu care autorul îşi privea harul lexical, Rosei considerându-se pe sine un scriitor ratat, a cărui lipsă de tenacitate făcea casă bună cu lipsa talentului. Pe scurt, se privea pe sine ca pe un scrib mâzgălind anapoda o sumedenie de observaţii inepte care nu puteau interesa pe nimeni. E uimitor contrastul dintre farmecul stilistic pe care îl poartă lapidarele sale însemnări şi detestabila părere pe care el însuşi o avea despre ele. În plus, Rosei scria chinuit, canonindu-se pentru fiecare propoziţie, ba mai mult, îi lipsea până şi dispoziţia scrisului, acea euforie de bun-augur pe care o resimt scriitori atunci când se aşază să scrie. Rosei trecea printr-o tortură a scrisului din cauza căreia notiţele sale se succed după pauze lungi, de tăcere şi abandon, încărcate de prostraţie şi dezamăgire. Cazul, să recunoaştem, e atipic. De obicei, scriitorii suferă de un orgoliu demiurgic de tip incurabil, încredinţaţi fiind că, atinşi măcar de o aripă a geniului, neizbânda le vine din ingratitudinea contemporanilor. Rar se întâmplă să dai peste un talent care să fie convins că înzestrarea lui nu face doi bani. Acesta e cazul lui Samuil Rosei, autorul unui jurnal pe care îl citeşti cu înghiţituri mici, mustăcind de plăcere estetică şi rugându-te în sinea ta să nu se mai termine.

A doua trăsătură izbitoare stă în simţul critic al judecăţilor făcute. Rosei pare un metronom perfect reglat, a cărui intuiţie estetică nu dă greş în materie de apreciere valorică. Îl citeşti cu convingerea că abia acum afli adevărul despre ierarhia culturii din Bucureştiul anilor '80-'90. Rosei e un ogar dăruit cu nas fin şi cu discernământ pe măsură, de aceea verdictele lui au o stranie putere de convingere: forţa lui de persuasiune vine din postura umilă în care se aşază, iar cuminţenia aceasta îl împiedică să fie un retor zgomotos şi alunecos, ale cărui vorbe te îmbrobodesc prin luciu. Dimpotrivă, Rosei face figura unui critic plastic care judecă fără să aştepte ca cineva să-l confirme. Rosei nu scrie pentru public, cum nu scrie nici pentru soţie şi cum nu scrie de fapt nici pentru sine, de vreme ce-şi notează şi nu-şi mai citeşte însemnările şi îşi aruncă caietele într-un sertar atunci când le termină. Nici măcar nu ştim dacă scria pentru posteritate, întrucât, necrezând în harul său, se îndoia că va smulge vreodată un fior de admiraţie din partea postumilor săi.

Samuil Rosei a murit în iulie 2001, şi jurnalul lui a apărut de curând. În totul, cele două volume arată universul unui intelectual care, resemnat în privinţa ratării sale culturale, umple nişte caiete cu însemnări în care nu crede. Şi acum, citindu-le, îţi dai seama cât de încurcat şi imprevizibil e harul divin, dovadă plăcerea eminamente estetică pe care o trăieşti citindu-l.