Kenoză, jertfă şi răscumpărare în romanul Marii Uniri

Autorul Sacrificiului este un scriitor care face o figură aparte în istoria de azi a literaturii. Vom creiona în câteva cuvinte personalitatea romancierului Mihail Diaconescu, pentru a înţelege mai bine locul romanului Sacrificiul în creaţia sa.

Ceea ce se remarcă în primul rând este dublarea efortului de creaţie propriu-zisă cu un efort teoretic, trăsătură comună în genere scriitorilor moderni. Faptul merită subliniat, pentru că reflectă o corecţie actuală la ideea de literatură, adusă chiar de creatori. S-ar părea că asistăm la instaurarea unui drept auctorial, ce se aplică şi pe teritoriul lecturii. Pe măsură ce bibliotecile sporesc vertiginos, scriitorul se vede obligat să-şi dubleze creaţia de informaţie.

Este ceea ce se poate remarca în cazul lui Mihail Diaconescu, prozator care şi-a formulat explicit programul teoretic, precum şi mijloacele epice propriu-zise de îndeplinire a acestuia (1.).

Evenimentul istoric e ridicat la rangul de simbol literar, pentru că istoriei i se găsesc tâlcurile ascunse, duhovniceşti; orice simbol, la rândul său, este depozitarul unui sacrificiu. Din această perspectivă, "fenomenologia spiritului românesc" pe care o alcătuiesc romanele lui Mihail Diaconescu se întemeiază pe înţelesul ortodox, transfigurator, al jertfei. Din acest punct de vedere, Sacrificiul reprezintă o izbândă desăvârşită, făcând din evenimentul istoric major care este Marea Unire un eveniment literar. Nu "romanul" (în sensul demonetizat al termenului) Marii Uniri, ci opţiunea creatorului de literatură pentru marele act istoric cu valoare de simbol - aceasta ni se pare un gest singular în literatura română.

Pe de altă parte, istoria sacrificială (şi sacrificată) a românilor face şi mai tranşante întrebările de mai sus. În ce măsură, deci, un eveniment atât de actual prin semnificaţiile sale ca Marea Unire poate deveni un pretext, nu fundal, ci centrul de gravitate al unui roman istoric? Şi, mergând mai departe: evenimentele şi personalităţile istoriei româneşti intrate în conştiinţa neamului ca repere definitive, pot fi ele supuse travaliului narativ?

Mihail Diaconescu a avertizat asupra acestor extrem de delicate chestiuni: "Marile personalităţi ale istoriei au în conştiinţa generală situaţia unor repere monumentale, simbolice, încremenite în hieratismul lor fascinant, imposibil deci de utilizat epic." (2.).

"Fenomenologia narativă a spiritului românesc" este construită de Mihail Diaconescu pe acest simbol fundamental al credinţei creştine ortodoxe: jertfa. În consecinţă, prozatorul a selectat momente cu simbol de jertfă din istoria noastră, iar acest gest unic conferă fiecărui roman al său o actualitate mai vie ca oricând.

Mihail Diaconescu propune însă şi o altă modalitate de transfigurare literară a istoriei româneşti: "Calitatea de simboluri în acţiune le este conferită acestor personaje de ideile în care cred, ca şi de creaţiile în care se angajează, de puterea lor de a reprezenta atmosfera spirituală a epocii."(3)

În Sacrificiul, personalităţi istorice ca Vasile Goldiş, dr. Elie Miron Cristea, Episcopul Caransebeşului, episcopul vicar Roman Ciorogariu, Iuliu Maniu, Ştefan Cicio Pop, Alexandru Vaida-Voevod, chiar şi controversatul Vasile Mangra sunt înzestrate, cum spuneam, cu forţa simbolului. Personajele principale ale romanului sunt însă Romulus Brad şi Nicolae Bolcaş, tineri cu destine emblematice în economia acţiunii. Primul oferă perspectivă unificatoare romanului, în calitatea sa de martor şi supravieţuitor. Al doilea erou al romanului, Nicolae Bolcaş, împreună cu dr. Ioan Ciurdariu-Ciordaş, este ales de autor pentru a exemplifica drama colectivă a opţiunii prin propriul destin.

Mihail Diaconescu are marele merit de a-şi construi personajele prin urmărirea atentă a raporturilor lor cu evenimentele la care sunt martori, punând practic întrebarea: cum marchează istoria destinul oamenilor?

În Epilog, Romulus Brad teoretizează asupra "semnificaţiilor adânci ale mărturiei"; personajul lui Mihail Diaconescu fiind exponenţial pentru generaţia de intelectuali a Marii Uniri, ce a asistat practic la "prefacerea ireversibilă a continentului şi a lumii întregi." Datorită jertfei lor, a fost posibilă o asemenea performanţă a culturii române, cum a fost cea interbelică, aşa cum afirmă şi cel mai strălucit reprezentant al ei, Mircea Eliade: "Generaţia tatălui meu şi aceea a bunicului meu aveau un ideal: să reunească toate provinciile româneşti. Acest ideal a fost îndeplinit, iar eu am avut norocul să fac parte din prima generaţie de cărturari români care a fost liberă, care n-a avut program."(4)

Acest roman, se spune în Epilog, "este, înainte de toate, o mărturie despre nişte oameni şi despre destinul lor tragic. Dar mai ales - despre puterea memoriei care ne marchează definitiv şi profund pe toţi." Sacrificiul este, deci, romanul mărturiei sacrificiului românesc (colectiv şi individual) la înfăptuirea Marii Uniri.

Celălalt personaj-martor, Nicolae Bolcaş, nu este şi un supravieţuitor al istoriei, ceea ce nu înseamnă că este şi un învins. După actul istoric de la 1 Decembrie 1918, când puterea administrativă românească nu se instalase încă pe deplin în Transilvania, bande bine organizate, acţionând în cadrul aşa-numitei Armate Roşii Maghiare, ucid fără milă pe românii din Bihor, într-un adevărat masacru. La această dramă înfiorătoare reflectează Nicolae Bolcaş, a cărui logodnică, Laura, va cădea victimă bandei lui Werböczi, după cum însuşi Nicolae spunea: "Ideea că mulţi dintre cei omorâţi prin sate se întorseseră vii şi nevătămaţi din tranşee, dar nu putuseră scăpa de bandele grofilor i se părea insuportabilă." Eroul intuieşte aici un paradox blestemat al istoriei, căruia românii i-au căzut jertfă, după ce-şi văzuseră visul Marii Uniri împlinit.

Dr. Nicolae Bolcaş şi dr. Ciurdariu-Ciordaş ("baciul Ioan") sunt şi ei sacrificaţi, în acelaşi chip. Cei doi martori ai istoriei dau tributul lor suprem chiar istoriei. Mihail Diaconescu realizează aici o parabolă cutremurătoare, ce cuprinde în ea simbolul Marii Uniri ca încununare supremă a sacrificiului pe care poporul român l-a dat în istorie. Se relevă, încă o dată, cât de dramatică este calitatea de martor al istoriei, pentru că, în clipele de dinaintea morţii, unul din ei reflectează, lucid, la sensul sacrificiului: "Pătimirea lui de acum era doar o parte, o mică parte, din sacrificiile fără de număr ale tuturor celor ce pregătiseră eliberarea. Înţelegea că jertfa lor avea demnitate şi sens într-o ordine generală a lumii. Da, bineînţeles, jertfa lor nu era, nu putea fi inutilă."

Prin sacrificiul celor doi eroi în Săptămâna Patimilor, Mihail Diaconescu demonstrează, cu o inegalabilă forţă epică, de ce poporul român este un popor harismatic, cu o istorie sacrificială, iar evenimentele istoriei româneşti, cum este Marea Unire, transfigurează sacrificiul în lumină spirituală: "Intrat prin moarte în memoria oamenilor, sacrificiul e o realitate vie, actualizată mereu, un continuu prezent, proiectat în eternitate. Datorită acestei permanente prezenţe a sacrificiului în toate etapele vieţii, moartea nu mai poate avea o putere deplină. Eliberat de ceea ce este durere personală, subiectivă, sacrificiul devine în oameni o retrăire continuă a speranţei. Un sacrificiu conştient, pe deplin asumat, este o retrăire a tuturor speranţelor lumii."

Romanul lui Mihail Diaconescu este un omagiu adus Sacrificiului Românesc în istorie şi Marii noastre Uniri.

Dar romancierul a avut inegalabila putere artistică de a transfigura ideile de sacrificiu şi răscumpărare în spirit şi har, în conformitate cu sensurile profunde revelate de întreaga istorie românească.

Note:

1. Vezi în acest sens Romanul românesc în interviuri, vol. I, partea a II-a; Antologie, sinteze bibliografice şi indice de Aurel Sasu şi Maria Ana Vartig, Bucureşti, Editura Minerva. 1985, p. 810-825.

2. Op. cit., p. 812 şi 813.

3. Romanul românesc în interviuri, ed. cit. p. 812.

4. Mircea Eliade, Încercarea labirintului, Traducere şi note de Doina Cernea, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1990, p. 20.