Lacrimile, ingredientul unei sfințiri?

Este destul de neobișnuit să vezi un tânăr paroh cu ochii inundați în lacrimi de recunoștință; de obicei, acest lucru se observă la sacerdoții în vârstă, trecuți prin multe. Însă o iubire față de Hristos atât de mare încât actul ceremonial al sfințirii unei biserici să primească - pe lângă obișnuitul ritual haric - ingredientul profund omenesc al lacrimii arată o infinită subțirime de caracter, o vibrație reală la lucrarea subtilă a Duhului...

Asta am văzut eu cu ocazia sfințirii noii biserici din Sângeorz Băi, județul Bistrița-Năsăud, în Duminica Mironosițelor, edificiu bine clădit în plan exterior (ziduri, frescă, finisaje, pavimente), dar și în dimensiunea interioară (creștini asumați, oameni vii sufletește, neaflați în treabă - dimpotrivă: cuminți, curați, atenți, empatici la boarea sfințirii), aflat la poalele munților Rodnei. Peisajul de vis, primăvara care irumpea în curți, pe dealuri și pe chipurile oamenilor, bunăstarea duhovnicească evidentă, bunele practici liturgice - toate au făcut ca acea zi să fie una perfectă, de manual bisericesc. Iar prezența a cinci arhierei a stârnit și mai mult elanul rugător. Interesantă este această formație de ierarhi, toți oameni serioși, toți caractere morale aproape fără reproș, toți cu vibrație patriotică atent drămuită și cu profil intelectual marcant. Iar aceștia sunt IPS Mitropolit Andrei, flancat sobornicește de vlădicii Ignatie al Hușilor, Benedict al Sălajului, Macarie, Episcopul ortodox român al Europei de Nord, și Samuel Bis­trițeanul, Episcop-vicar al Arhi­episcopiei Vadului, Feleacului și Clujului. Acesta din urmă, pe care l-am cunoscut abia acum, mi-a făcut o impresie excelentă, chipul lui fiind chiar oglinda sufletului, sau invers - dacă doriți. La eveniment a mai participat un grup grandios de preoți, diaconi, monahi și monahii. Între aceștia, am regăsit prieteni vechi - părinții Ioan Bizău, Jan ­Nicolae, dar, în mod special trebuie amintit fostul protopop și eternul mentor al tânărului paroh: părintele Ioan Dâmbu. O legendă vie a văilor Rodnei, acest venerabil cleric a legat prietenii, de-a lungul vieții sale, cu oameni de cultură, dar și clerici ca Bartolomeu Anania sau Horia Bernea. Om de finețe intelectuală, prezența sa a ridicat la putere întregul eveniment, cei de față manifestând o reală deferență față de persoana lui.

Hramul noii biserici? Sfântul Mare Mucenic Gheorghe, purtătorul de biruință, evident! În orașul închinat lui - Sângeorz - nici un alt hram nu era mai potrivit. În spatele noii biserici se ițește vechea biserică, modestă, după puterile și gustul acelor ani, însă întreg complexul din centrul stațiunii respiră autenticitate și energie duhovnicească. Bagheta dirijorală îi aparține preotului paroh Paul Gavriloaie, sufletul și garantul acțiunilor eclesiale de calitate. Bunăoară, la pensiunea unde am fost cazat, la restaurantul de unde ­
mi-am luat cafeaua, cei cu care am vorbit declarau la unison că părintele Paul este un om pe cinste, și că îl urmează și-l sprijină în toate si­tuațiile. Așadar, creștini asumați și fidelizați pentru cauza bisericii - iată un model pastoral de succes.

Copilașii prezenți în splendidul port popular din Bistrița au făcut deliciul acelei zile. Au cântat, s-au rugat, s-au cuminecat, au cântat iară, înveselind cu glasurile lor cerul de deasupra și inimile celor de pe pământ. Dascăli inimoși, părinți responsabili, bunici credincioși - iată unde poate duce o bună chivernisire a resursei umane în formare. Dar și tinerii care au cântat la cor, cei care au participat la slujba de sfințire, într-un cuvânt suflarea adolescentină a Sângeorzului mi-a făcut o impresie deosebită. Cât despre creștinii cu tâmple argintii, întregul meu respect. Neclintiți vreme de aproape cinci ceasuri, în stare de bucurie și râvnă, au fost sarea pământului.

Sângeorz este o porțiune de Românie teafără, așa cum s-a arătat în acea duminică de sfârșit de aprilie. Creștinii au omorât definitiv balaurul necredinței, al inapetenței pentru cele sfinte, al indiferenței și confortului egoist. Omul sfințește locul, dar și locul întoarce, la rându-i, elan și încredere. Nimic fără Dumnezeu, totul împreună cu oamenii!