Femeia între ideologie și Înviere

Duminica Mironosițelor nu este doar o pagină din calendar. Dincolo de imnurile cântate în biserică, din Evanghelia acestei zile răzbate o problemă care frământă umanitatea de milenii: Ce e până la urmă femeia?

În fiecare cultură și religie, ea, „coasta lui Adam”, a căpătat tot felul de conotații. De-a lungul istoriei, femeia a fost adesea redusă. Uneori la obiect. Alteori la funcție. Și, din păcate, nu doar redusă, ci și folosită - uneori chiar imoral, ca și cum trupul ei ar putea fi separat de demnitatea ei. În multe locuri ale lumii încă este privită ca o unealtă a casei, o prezență a cărei valoare se măsoară în utilitate. În unele culturi încă i se cere să se acopere, nu pentru demnitatea ei, ci pentru a proteja slăbiciunea celuilalt. Încet, frumusețea a devenit vină, iar darul - povară.

La capătul opus, ideologii precum feminismul au încercat să o ridice. Dar nu de puține ori au făcut-o ștergând tocmai diferența care o definește. Au pus-o alături de bărbat nu pentru a-i recu­noaște demnitatea, ci pentru a-i cere să fie la fel. Ca și cum deli­catețea, intuiția, capacitatea de a purta viață ar trebui corectate, nu cinstite. În încercarea de a o înălța, i-a fost atins tocmai darul. Comunismul a dus această gândire la absurd. A așezat-o pe femeie în rând cu bărbatul, dar a făcut-o prin uniformizare, a suit-o pe tractor și i-a făcut loc în uzine. A transformat-o în „tovarășă”, pierzând din vedere persoana.

Progresismul de astăzi merge pe același drum. Nu mai impune, ci redefinește. Vorbește despre libertate, luând, încet, drepturi. Maternitatea a devenit, în ultimii ani, un drept negociabil, aproape transferabil. În laboratoarele spitalelor moderne se încearcă transformarea bărbatului modern în mamă. Și mai uluitor este că trupul femeii este astăzi supus reinterpretării. Masculinitatea poate îmbrăca forme feminine, în încercarea ridicolă de a poza în feminitate. Însă nici fardurile, nici operațiile nu reușesc să retușeze această mască falsă. Străbunicile noastre de la țară, cocoșate de muncă, fără dinți în gură și cu năframă pe cap, reușeau să transmită mai multă delicatețe decât cei care simt azi că tocul le oferă acest atu.

Duminica Mironosițelor este ziua în care putem înțelege cât de firesc se raportează crești­nismul, de care adesea ne ruși­năm, la femeie. Hristos este Cel care a redat femeii demnitatea ei adevărată. Nu prin discurs, ci prin încredințare. Este adevărat că primul model rămâne Maica Domnului. Însă alături i-a stat o comunitate de femei pe care azi le numim generic mironosițe. Dacă scotociți calendarul, le găsiți sub numele de Salomea, Maria lui Cleopa, Ioana, soția lui Huza, Susana și Maria Magdalena. Alături de ele sunt pomenite și Marta împreună cu Maria, surorile lui Lazăr. Pentru curajul de a merge la mormântul lui Hristos, în plină prigoană, aceste femei devin vestitoare ale Învierii. Însă nu tot mironosițe sunt și miile de martire, pustnice și cuvioase care au umplut calendarul?

Dar ce înseamnă astăzi să fii mironosiță? Poate părea un cuvânt mare și cumva rezervat zonei de extremă pioșenie. În realitate însă, am putea include în această categorie mai toate femeile socie­tății noastre. Nu sunt oare mi­ronosițe mamele care își învață pruncii cum să facă semnul crucii? Ele, cele care cresc, îngrijesc, ascultă și rabdă. Uneori avem senzația că lumea se termină cu generația noastră. E retoric să ne întrebăm cum ar arăta miro­nosițele generației Z? Paradoxal, aceste femei nu se expun în „icoanele moderne” din social media. Nu le găsim pe Instagram și nu au cont de Facebook. Miro­nosițele generației Z, dar și milenarele, sunt cele care, într-o lume expusă digital, își fac discret datoria. Sunt scriitoare, profesoare, asistente medicale, femei de serviciu, coafeze, studente sau simple vânzătoare la tarabă. Sunt femei care nu caută validare, ci, prin ceea ce sunt în viața de zi cu zi, duc cu un firesc neobservabil crești­nismul mai departe. Apare natural întrebarea cât și dacă noi, femeile, ne considerăm miro­nosițe? Poate că răspunsul vine și prin prisma modului în care ne simțim sărbătorite în comunitate. Redefinind femeia, socialiștii au ales să o sărbătorească pe 8 Martie. Britanicii aduc vizibilitate mai mare laturii materne și o sărbătoresc în a patra duminică din postul Paștilor. Grecii și ciprioții leagă această cinste de praznicul Întâmpinării Domnului, extrapolând durerea Maicii Domnului către toate mamele.

Însă noi? Poate că cea mai potrivită zi rămâne aceasta. Duminica Mironosițelor, ziua în care suntem mame, femei în societate, cu diferite roluri, însă mai presus de toate, purtătoare de Hristos. Ne rămâne, poate, doar să o oficializăm.