Lectura Bibliei

Părintele Paulin Lecca ne învaţă cum să citim Biblia în lumina Sfinţilor Părinţi, amintind că autorul Cărţii Sfinte este Duhul Sfânt şi că, dacă vrem să o înţelegem, trebuie să dobândim mai întâi roadele Duhului: „Dragostea, bucuria, pacea, îndelungă-răbdarea, bunătatea, facerea de bine, credinţa, blândeţea, înfrânarea“. Pentru a putea înţelege Biblia este, de asemenea, nevoie de rugăciune neîncetată, de smerenie nu doar în faţa lui Dumnezeu, dar şi în faţa sfinţilor lui Dumnezeu; trebuie să Îl punem pe Iisus nu numai în centrul fiinţei noastre, ci şi în centrul Bibliei; să nu uităm că lectura Cărţii Sfinte presupune un urcuş de la pământ la cer, de la trup la suflet şi de la materie la spirit şi ne înalţă mintea la înţelesurile duhovniceşti.

Deşi înţelegerea duhovnicească este considerată superioară înţelegerii literale, există şi studii care au în vedere forme şi structuri ale textului sacru, mai ales pentru că ele au fost preluate de literatura altor popoare.

În viziune modernă, unul dintre obiectivele criticii literare este identificarea legilor după care este structurat întregul unei opere, dat fiind că forma serveşte drept vehicol pentru conţinut.

Pornind în căutarea descoperirii sensului literal al Sfintei Scripturi, Părintele John Breck consideră că unul dintre cele mai potrivite demersuri este examinarea structurii sau a formei literare, luând în considerare atât Biblia ca întreg, cât şi fragmente biblice individuale. Părintele Breck s-a ocupat de analiza unui model comun ambelor testamente, model numit chiasm, pe care-l consideră, în multe situaţii, apt de a dezvălui limpede tema centrală pe care autorul a vrut să o dezvolte.

În scrierea veche nu erau utilizate paragrafe, semne de punctuaţie, scrierea cu majusculă sau spaţierea. Acestea toate sunt ulterioare scrierilor biblice, ca şi împărţirea în capitole sau versificaţia Noului Testament, care datează din secolele al XIII-lea, respectiv al XVI-lea. Autorii din vechime foloseau alte mijloace pentru a organiza forma lucrării. Un astfel de mijloc are în vedere închiderea, adică încadrarea unei unităţi literare prin aşezarea aceloraşi termeni sau teme la începutul sau sfârşitul ei. Această tehnică este necesară pentru întărirea, prin repetare, a elementelor sintactice asemănătoare. Această structură are rol în focalizarea atenţiei cititorului asupra mesajului din centrul textului. Părintele John Breck explică, folosind o comparaţie plastică, faptul că lectura aceasta concentrică atrage cititorul aşa cum este atras un obiect în centrul unui vârtej.

Chiasmul presupune un anume tip de paralelism, o structură deci simetrică. Paralelismul este constituit prin aşezarea în ordine inversată a unor termeni identici, cum se poate vedea în următorul exemplu de la I Ioan 4, 7-8: „Pentru că dragostea este de la Dumnezeu şi oricine iubeşte este născut din Dumnezeu şi cunoaşte pe Dumnezeu. Cel ce nu iubeşte n-a cunoscut pe Dumnezeu pentru că Dumnezeu este dragoste“. Aici sintagma de la început (dragostea/Dumnezeu) se reflectă precum în oglindă în sintagma finală (Dumnezeu/dragostea). Astfel de fragmente sunt numite de specialişti chiastice pentru că pot fi reprezentate prin litera grecească . Paralelismele pot fi construite, deci, prin repetiţia temelor şi a ideilor principale, ceea ce duce la un echilibru al ideilor şi al termenilor, dând o impresie de completitudine sau de închidere. De asemenea, paralelismul exprimă o progresie a gândului, al doilea element intensificând sau completând gândul sau sentimentul exprimat în primul rând. În Psaltire acest tip de progresie dă un efect de crescendo, cum se vede în exemplul următor: „Laudă, suflete al meu, pe Domnul!// Lăuda-voi pe Domnul în viaţa mea; Cânta-voi Dumnezeului meu cât voi trăi!“ (Psalmul 145, 1-2).

Cea mai simplă formă de chiasm pune în echilibru trei elemente, după cum se vede în exemplele următoare: „Miluieşte-ne pe noi, Doamne, miluieşte-ne pe noi“ (Psalmul 122, 3) sau „O grădină încuiată este sora mea, mireasa mea, o grădină încuiată“ (Cântarea cântărilor 4, 12). În primul caz rugăciunea se concentrează asupra numelui divin.

Un alt exemplu de reluare în final a unei idei prezentate la începutul frazei este în următorul text din Evanghelia a patra: „Oricine este născut din Dumnezeu nu săvârşeşte păcat, pentru că sămânţa lui Dumnezeu rămâne în acesta; şi nu poate să păcătuiască, fiindcă este născut din Dumnezeu“. Multe fragmente biblice se focalizează, datorită tipului particular în care sunt construite, pe un element central, având în acelaşi timp o mişcare de la început spre sfârşit şi de la extremităţi spre centru.

În concluzie, putem observa cum forma reflectă conţinutul, întărind ceea ce spunea părintele Paulin Lecca, anume că trebuie să Îl punem pe Iisus nu doar în centrul fiinţei noastre, ci şi în centrul Bibliei. Aceasta critica literară numeşte, la nivel structural, chiasm.