Legalizarea suferinței?

Un parlamentar român a înaintat un proiect de lege pentru legalizarea prostituției, motivând că „...aceste activităţi există, însă astăzi se desfăşoară în «zona neagră»: fără control sanitar, fără protecţie juridică şi sub dominaţia reţelelor de trafic de persoane. Am ales reglementarea în locul ipocriziei”. Venit din partea unui deputat bărbat, și liberal pe deasupra, un atare proiect legislativ ar putea părea unora dintre cetățenii României perfect justificat. Însă oare ce părere ar putea avea femeile și creștinii acestei țări, sau mamele și copiii celor „reglementate” prin noua lege? Ce nouă sursă de suferință s-ar naște, odată cu spulberarea fricii că este o activitate ilegală? Sau poate fi interpretat ca un îndemn de orientare mai mult sau mai puțin directă către această „meserie”, adică sursă legală de venit?

Sfânta Scriptură vede în desfrânare cauza multor necazuri și nenorociri, acest derapaj moral și trupesc fiind încadrat ca păcat grav, unul dintre cele șapte păcate capitale. Pentru că practicarea lui nu aduce atingere unei singure persoane, ci mai multe ființe umane suferă de pe urma acestui act: cei doi implicați direct, familiile lor, comunitatea întreagă. Este cuțitul cu zimți care taie fără milă orice țesut familial, orice dorință de viață curată. În plus, desfrânarea este însoțită, întotdeauna, și de alte vicii sau păcate: violență fizică și verbală, abuz psihologic prelungit, avorturi, boli transmisibile, alcoolism, consum de droguri, arghirofilie etc. Or, tot acest corolar de nenorociri cum se „legalizează” la rându-i, cum se supune controlului statului? Sau poate că motivul este unul legat de finanțele țării, o activitate legală fiind automat una impozabilă? În acest caz, „prețul” acestor bani făcuți cu lacrimi și cu suferință, cu sânge și dezgust, care este? Cum intră în vistieria Statului român banii „munciți” astfel, cu un prejudiciu moral și uman imens aflat în spatele lor? De ce să sporească nivelul de suferință și destrămare societală, în loc să sporească? De ce să nu încercăm asanarea morală a lumii în care trăim în loc să legiferăm o mlaștină, cu cei mai cruzi prădători înlăuntrul ei?

„Cel ce se desfrânează însă cu o femeie este lipsit de minte, se pierde pe el însuşi făcând astfel” (Pilde 6, 32), așa grăia marele Solomon care, el însuși, s-a „lipit” de mai multe femei decât era cazul, ajungând la o formă de bătrâ­nețe mai puțin înțeleaptă... Tot în Vechiul Tes­tament, idolatria (credința în mai mulți dumnezei) era considerată preacurvie: „ Şi tu te-ai desfrânat cu mulţi iubiţi şi vrei să te întorci la Mine?, zice Domnul” (Ieremia 3, 1). În orice caz, acest păcat era văzut ca o încălcare de legământ, ca o distrugere interioară a celui care era căzut în plasa lui.

În Noul Testament referirile la păcatul desfrânării sunt la fel de clare, ba încă mai subtile ca definiție și efecte. În Evanghelia după Matei (5, 28) Domnul spune răspicat: „Că oricine se uită la femeie, poftind-o, a şi săvârşit adulter cu ea în inima lui”. Așadar, actul în sine, împlinit în trup, este echivalat cu pofta carnală a ochiului (și a imaginației) spre desfrânare. Sentință dură, care ne face pe noi, locuitorii planetei din mileniul III, obișnuiți cu „civilizația” trupurilor sumar îmbrăcate, ademenitoare, a senzualității cotidiene, să fim o adunătură de desfrânați...? Da, dar tot Iisus (Matei 21, 31) rostește o sentință tulburătoare în fața bătrânilor și arhiereilor: „Adevărat grăiesc vouă că vameşii şi desfrânatele merg înaintea voastră în Împărăţia lui Dumnezeu”. Adică cei care păcătuiesc grav se pot întoarce pe calea cea dreaptă prin metanoia. Așadar, ușile Împărăției nu sunt definitiv închise pentru prostituate, însă totul se joacă pe miză personală: abandonarea desăvârșită a păcatului, pocăință, smerenie, viață îndreptată ulterior.

Închei cu memorabilele cuvinte ale Sfântului Apostol Pavel, aflate în Corinteni (6, 13): „Trupul însă nu e pentru desfrânare, ci pentru Domnul, şi Domnul este pentru trup”. Da, Domnul Cel întrupat, Care a luminat înțelegerea omului asupra învelișului său de carne, privit ca vas al Duhului Sfânt. Și cu acest înveliș atribuit lui din naștere, trecut prin moarte, va învia. Desigur, cu trup spiritualizat, dar tot trupul lui va fi. Adică acela în care unii au desfrânat, l-au batjocorit, l-au inundat cu toate blestemă­țiile și otrăvurile lumii…

Așadar, legiferăm păcatul asupra unor trupuri pe care le privăm cu bună știință de șansa învierii celei bune?