Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Opinii Repere și idei Limitele şi substanţa curajului

Limitele şi substanţa curajului

Un articol de: Nicolae Dima - 14 Noi, 2009

Am dat o simplă căutare pe internet cu „cei mai curajoşi oameni“. În engleză, pentru că în română sunt doar rezultate neserioase. Am găsit câteva liste cu oameni despre care se crede că au stabilit adevărate performanţe în depăşirea limitelor fricii. Şi nu doar atât, pentru că adevărat curaj nu are doar cel care face lucruri nebuneşti, ci mai ales cel care lucrează în interesul comunităţii.

Am ales câteva cazuri de oameni practic necunoscuţi. De exemplu, Rosa Parks, o femeie de culoare care, în ziua de 1 decembrie 1955, a refuzat să se ridice de pe scaun în autobuz. Iată întreaga situaţie: în anii în care în SUA încă era în vigoare segregarea rasială, negrii aveau obligaţia să se aşeze pe scaunele din autobuz începând de la ultimele rânduri din spate şi continuând spre mijlocul autobuzului, până la rândurile care erau ocupate de albi. Dacă toate locurile erau ocupate şi mai urca un pasager cu pielea albă, negrii care erau aşezaţi cel mai în faţă erau obligaţi să se ridice şi să elibereze tot rândul respectiv. Ei bine, Rosa Parks (avea vârsta de 43 de ani în acel moment) a trăit o astfel de situaţie şi, în momentul în care trebuia să se ridice de pe scaun, a refuzat. I-a invitat pe oamenii albi care urcaseră în autobuz să stea pe locul liber de lângă ea. Atitudinea Rosei Parks a creat un adevărat scandal. A fost arestată, judecată, condamnată să plătească amendă. A refuzat să plătească şi a făcut recurs. Gestul ei n-a fost în zadar, ci a declanşat ceea ce s-a numit Boicotul Autobuzelor din Montgomery: un protest al negrilor în urma căruia autorităţile au fost forţate să anuleze măsurile inumane de segregare după culoarea pielii.

Un alt exemplu de curaj este cel al lui Pat Tillman, un jucător de fotbal american, care s-a înrolat voluntar în US Army în 2002, la 8 luni după atacurile de la 11 septembrie. În momentul înrolării, a trebuit să refuze un contract pe trei ani, în valoare de 3,6 milioane de dolari, de la echipa Arizona Cardinals. Tillman a murit doi ani mai târziu, pe frontul din Afganistan.

Din aceeaşi categorie fac parte şi salvatorii de la World Trade Center, miile de pompieri care au intervenit pentru scoaterea de sub ruine a supravieţuitorilor. 70% dintre salvatori s-au îmbolnăvit grav, cei mai mulţi de cancer la nivelul aparatului respirator, iar peste 360 au murit - explicaţia fiind expunerea deosebit de intensă la gazele toxice de la locul atentatelor.

Într-o seară târziu, pe canalul Eurosport era o transmisiune de la un eveniment sportiv din SUA, respectiv un show cu sărituri cu motocicleta pe trambuline. Nu ştiu cum se numeşte acest sport, dar este spectaculos şi plin de suspans. În acea seară am văzut întâmplându-se coşmarul oricărui sportiv - dar şi al oricărui spectator: unul dintre motociclişti, după ce a făcut câteva salturi de încălzire reuşite, a încercat o cascadorie. Trebuia să se rotească în aer, în plan vertical, în plin salt, iar apoi să aterizeze pe capătul opus al trambulinei, spre coborâre. Saltul nu i-a reuşit. A sărit, s-a înălţat la vreo 9-10 metri, dar şi-a calculat greşit avântul şi a făcut, în loc de o singură rotire, o rotire şi jumătate. Când şi-a dat seama că nu va mai ateriza pe roţi, s-a desprins de pe motocicletă, pentru ca măcar să nu fie zdrobit de maşinărie, în cădere. S-a prăbuşit, practic, de la înălţimea saltului acrobatic şi a căzut ca un manechin din cârpă. Sala a îngheţat. Aşa cum nu-ţi imaginezi că vei vedea vreodată un trapezist căzând, chiar dacă-şi face numărul fără plasă de siguranţă, aşa nimeni nu şi-a imaginat că e posibil să vadă vreodată în sala de concurs un motociclist prăbuşindu-se de la 10 metri. Obişnuinţa succesului a eliminat din conştiinţa publicului posibilitatea eşecului. Sportivul a părăsit incinta în ambulanţă, imobilizat, după ce fusese cules de pe pistă. Spectacolul s-a încheiat în acel moment. Cupa aurie a dispărut în culise, însoţită de sticlele de şampanie. În urma ambulanţei a rămas o între-bare: a fost omul acela, motociclistul, un om curajos? Cine e de vină atunci când limita dintre succes şi mutilare pe viaţă sau chiar deces e prea subţire?