Lucrarea Tatălui, a Fiului şi a Duhului Sfânt

Fundament al învăţăturii şi al vieţii creştine, dogma Sfintei Treimi a fost, de-a lungul istoriei Bisericii, aprig disputată şi dezbătută. În acelaşi timp, scrierile patristice şi de cult ne arată că existenţa lui Dumnezeu - unul în Fiinţă şi întreit în Persoane - reprezintă mai degrabă o temă de contemplaţie, în rugăciune, decât una de logică, ce trebuie neapărat rezolvată în termeni clari şi definitivi. Trăind într-o epocă în care astfel de subiecte erau amplu dezbătute chiar şi în afara forurilor filosofico-teologice, Sfântul Vasile cel Mare prezintă, într-o scrisoare adresată unui prieten, principalele trăsături ale învăţăturii creştine cu privire la Sfânta Treime. Având un caracter preponderent apologetic, conţinutul scrisorii poate frapa cititorul contemporan şi dintr-o altă perspectivă: miza acestor dezbateri teologice depăşea cu mult sfera unor sterile discuţii între savanţi. Ele erau privite mai degrabă ca evenimente definitorii, ale căror urmări influenţează în mod crucial viaţa creştinilor, a Bisericii şi a societăţii.

Medicina, ştiinţa vindecării trupului şi a sufletului

Toţi cei care vă îndeletniciţi cu medicina ştiţi că chemarea voastră însemnează grija faţă de om. Şi mi se pare că cel care pune ştiinţa aceasta înaintea tuturor celorlalte îndeletniciri, cărora îşi poate închina omul râvna, şi-a găsit judecata cuvenită şi nu s-a depărtat de ceea ce trebuie crezut; în schimb e tot atât de adevărat că de lucrul cel mai preţios dintre toate, care este viaţa, îţi vine să fugi ca de ceva dureros - atunci când nu poţi reda cuiva sănătatea.

Or, iscusinţa voastră are drept scop să-ţi redea sănătatea. În mod special, pentru tine această ştiinţă se dovedeşte plină de rezerve, căci tu lărgeşti şi mai mult graniţele filosofiei, nelimitând doar la trupuri binefacerile acestei măiestrii, ci te preocupă şi gândul să vindeci şi bolile sufletului. Şi când zic aceasta nu mă iau după zvonurile celor mulţi, ci pentru că am învăţat din propria experienţă. Şi anume, în multe alte împrejurări, dar mai cu deosebire acum de curând, am ajuns într-o stare foarte grea din pricina negrăitei răutăţi a vrăjmaşilor noştri: parcă ar fi fost un curent rău, aşa s-a năpustit ea peste viaţa mea, dar tu l-ai îndepărtat cu dibăcie, scoţând această nesuferită rană de la inima mea şi revărsând în locul ei apa mângâietoarelor tale cuvinte.

Cât despre mine, pe măsură ce mă gândeam la uneltirile neîntrerupte şi variate ale vrăjmaşilor îndreptate împotriva mea, am socotit că ar trebui să tac şi să primesc în linişte ceea ce unelteau, fără să mă împotrivesc acelor oameni înarmaţi cu minciuna, această armă nelegiuită, care adeseori se foloseşte şi de adevăr ca să-şi înfigă mai adânc colţii. Dar tu m-ai îndemnat, pe bună dreptate, să nu trădez adevărul, ci să combat calomnia, temându-mă că nu multă vreme am mai putea răbda, dacă minciuna ar tot progresa în paguba adevărului.

Aceşti oameni care au prins ură pe mine mi se părea că fac cu mine ceea ce se spune într-o fabulă a lui Esop, unde lupul a ajuns să învinuiască pe miel, pretextând ca îi este ruşine să-l mănânce fără vreun motiv temeinic, deşi acesta niciodată nu i-a putut face nici un rău. Dar cu toate că mielul a înlăturat orice învinuire calomnioasă, lupul nu-şi pierdu deloc pofta, aşa că dacă a pierdut din punctul de vedere al dreptului, în schimb s-a arătat biruitor prin dinţii săi. Tot aşa se întâmplă şi cu cei care-şi dau silinţa să aţâţe ura împotriva mea şi socotesc că acest lucru ar fi o cauză nobilă, dar pentru că se ruşinează să mă urască fără motiv, scornesc împotriva mea tot felul de motive şi de acuzaţii. De fapt ei nu duc până la capăt nici una din afirmaţiile lor; ci acum spun una, mai târziu spun alta, şi până la urmă cine ştie ce încă altă pricină o socotesc a fi izvorul urii pe care mi-o poartă. Răutatea lor nu se mărgineşte la un fapt precis, iar când îi iei la cercetări mai serioase, întrebându-i despre una dintre învinuiri, îndată trec la alta şi chiar dacă toate acuzaţiile le sunt respinse, ei tot nu se lasă de ură! Ne învinuiesc că ne închinăm la trei dumnezei, fac să răsune de minciunile lor urechile multora, şi nu încetează să scornească orice altă calomnie, numai să poată câştiga oarecum încrederea.

Sfânta Treime - o singură Fiinţă şi trei Persoane

Or adevărul e de partea noastră: arătăm în public tuturor, şi îndeosebi celor cu care ne întâlnim, că am dat anatemei pe oricine vorbeşte de trei dumnezei şi că nici măcar nu-i socotim creştini pe astfel de oameni. Când aud de aşa ceva, îndată ridică pe Sabeliu împotriva noastră, iar în legătură cu această învăţătură se vorbeşte tot mai des despre o boală a cărei cauză e tocmai acest om.

Dar credeţi oare că după atâtea confruntări se descurajează şi se liniştesc cumva? Deloc! Ne învinuiesc că am introduce alte înnoiri în ale credinţei, şi dacă uneltesc în felul acesta împotriva noastră e pentru că noi recunoaştem existenţa a trei ipostasuri şi totuşi vorbim de o singură bunătate, o singură putere, o singură dumnezeire. Într-un fel, observaţia lor nu-i departe de adevăr, spunem şi noi, dar atunci când ne aduc această învinuire ei fac obiecţia că felul nostru de a vorbi nu se potriveşte cu cel obişnuit în Scriptură, care îl contrazice. Şi noi ce răspundem la această observaţie? Că nu socotim că ar fi drept să facem din obiceiul în vigoare la ei legea şi canonul dreptei credinţe. Căci dacă obiceiul este o dovadă de credinţă dreaptă, în schimb şi noi ne putem împotrivi cumva obiceiului aflat în vigoare. Iar dacă aceşti oameni îl resping, aceasta nu însemnează că şi noi am fi siliţi să facem ca ei, întrucât pentru noi arbitru e Scriptura cea insuflată de Duhul Sfânt, de aceea cei la care dogmele sunt de acord cu cuvintele Scripturii vor câştiga de partea lor votul adevărului. Şi atunci în ce constă vina noastră? În învinuirea care ni s-a adus ni s-au reproşat două lucruri: cel dintâi ar fi că despărţim ipostasurile; al doilea, să nu mai punem la plural nici una din numirile pe care le atribuim lui Dumnezeu ci, după cum s-a mai spus, să vorbim la singular, să spunem că e vorba de o singură bunătate, o singură putere, o singură dumnezeire şi tot aşa şi cu oricare dintre desăvârşirile de acest fel. Cât priveşte separarea ipostasurilor, ei n-ar putea să spună că sunt străini de cei care afirmă o diversitate de substanţă în natura divină. Într-adevăr, nu-i logic ca aceia care vorbesc de trei substanţe să vorbească şi de trei ipostaze. Prin urmare, învinuirea se concentrează numai pe faptul că pronunţăm la singular numirile care sunt atribuite Fiinţei dumnezeieşti unice.

Comuniunea, liantul între Dumnezeu şi creaţie

Cum judecăm noi lucrurile?

Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh împreună sfinţesc, împreună dau viaţă, luminează, mângâie şi săvârşesc în acelaşi fel toate lucrările asemănătoare. Deci nimeni să nu atribuie în chip special acţiunii Duhului puterea de a sfinţi, după ce am auzit în Evanghelie pe Mântuitorul spunând Tatălui Său în legătură cu ucenicii Săi: „Părinte, sfinţeşte-i întru numele Tău“. Aşadar, pentru cei care-s vrednici, trebuie să credem că tot ce se lucrează în ei e în comun lucrarea Tatălui, a Fiului şi a Duhului Sfânt: orice har, orice putere, orice înaintare morală, viaţa, mângâierea, schimbarea care duce la nemurire, trecerea la libertate, precum şi toate celelalte bunuri care ajung până la noi. În schimb, până şi în ce ne priveşte pe noi, planul dumnezeiesc care ne conduce, indiferent că se realizează el în făptura noastră tainică sau duhovnicească sau în făptura sensibilă, nici el nu s-a realizat în afara acţiunii şi puterii Duhului Sfânt, întrucât fiecare om de la El primeşte ajutorul potrivit vredniciei lui personale şi potrivit trebuinţei lui. Într-adevăr, chiar dacă orânduirea şi purtarea de grijă a acestei lumi întrec puterea noastră de înţelegere, fiind mai presus decât puterea simţurilor noastre, s-ar putea afirma totuşi cu ajutorul a ceea ce ne este cunoscut nouă, ca o consecinţă logică, cum că puterea Duhului e lucrătoare în ambele domenii şi că nu poate fi străină de guvernarea lucrurilor superioare.

Deci identitatea de acţiune în Tatăl, în Fiul şi în Duhul Sfânt arată limpede absoluta asemănare de natură. Iată de ce, chiar şi dacă numele divinităţii indică natura, totuşi comunitatea de substanţă permite acestei numiri să se aplice în sens propriu şi Duhului Sfânt.

(Texte selectate din Sf. Vasile cel Mare, „Epistola 189. Către marele medic Eustathe“, în vol. Scrieri (partea a III-a), Ed. IBMBOR, Bucureşti, 1988)