Învierea Domnului nostru Iisus Hristos, anticipând învierea noastră, face legătura între imanent şi transcendent, între cele de aici şi cele de dincolo, între locul în care suntem şi cel în care suntem
04 Mai, 2024
Lumea cuvântului: Balamucuri
În discursul public actual ne confruntăm cu un termen depreciativ, având un istoric cel puţin curios. Dar, iată, mai întâi, contexte semnificative din ziare şi de pe internet: „Balamuc federal: cu câteva zile înaintea sezonului, nu se ştie sigur cu cine va juca echipa... în prima etapă“, sau, tot din fotbal, „Balamuc în Bănie“. Dar acest apelativ se poate ivi şi în alte zone („Balamuc în tribunale“), pentru a exploda hiperbolic pe plan naţional: „Un balamuc numit România“ (în legătură cu nefericita şi controversata gripă aviară). De unde oare acest nume, care ne este familiar; când spunem, de exemplu, că cineva este „bun de dus la balamuc“, ne referim, la modul propriu, dar mai ales figurat, că ar fi recomandabil ca respectivul să fie internat într-un ospiciu!
După numeroase izvoare documentare (printre care, mai ales, G. I. Ionescu-Gion, Istoria Bucureştilor, Bucureşti, 1899), expresia respectivă ascunde numele unei localităţi, Malamuc, din judeţul Prahova, din vecinătatea Gherghiţei; pe lângă mănăstirea din localitate a funcţionat un ospiciu, un spital specializat în îngrijirea alienaţilor, care, apoi, a fost strămutat la Mărcuţa. Trecerea de la un nume propriu la unul comun a fost acceptată, ca etimologie a termenului în discuţie, în mai multe dicţionare ale limbii române, iar modificarea iniţialei cuvântului (de la m la b) poate fi explicată printr-o contaminare cu alt toponim, Balamuci, numele unui fost sat din judeţul Ilfov, pe teritoriul căruia a existat, până în 1871, mănăstirea Schitul, ce adăpostea o închisoare. Aici erau transferaţi, de la mănăstirea Cernica, deţinuţi minori deveniţi „turbulenţi“. Aşadar, un „prestigiu“ care nu este de neglijat pentru a admite suprapunerea fonetică parţială a celor două nume. Pe de altă parte, nu este exclusă nici raportarea la substantivul balamut; termenul, un arhaism astăzi, avea şi semnificaţiile „clevetitor, bârfitor“, sau „palavragiu, fanfaron“ (Scriban). De la manifestări tipice celor internaţi la Malamuc (dar poate şi la Balamuci), termenul balamuc a putut căpăta şi semnificaţiile „larmă, gălăgie, ceartă, tărăboi“, ca în casa de nebuni. Dintr-un roman al lui Nicolae Xenopol, dicţionarele citează o frază care ilustrează acest sens: „De mă vei da afară, îţi fac un balamuc să mă pomeneşti câte zile-i trăi“. În aceeaşi ordine de idei, aprinsele dispute verbale fără rezultat din cadrul tratativelor dintre primarul municipiului Giurgiu cu transportatorii, ca şi cele din şedinţa consiliului municipal în legătură cu taxele „de tranzit“ şi „ecologică“ (care rămâneau „în vigoare“, dar erau şi „suspendate“), au provocat titrarea unui articol de ziar (din 9.01.2007) prin „Iliescu balamuc“ (după numele primarului). Expresia la care ne-am referit prezintă variante sinonimice (aşadar, cu aceeaşi semnificaţie), pornind tot de la localizarea unor ospicii: a fi bun de dus la Mărcuţa, la Socola (mai vechi: la Golia; vezi, la Eminescu, „Oameni vrednici ca să şază în zidirea sfintei Golii“, după numele cunoscutei mănăstiri din Iaşi; Scrisoarea III). În sfârşit, în ceea ce priveşte solicitarea termenului în discursul public, menţionăm faptul că titlul serialului englezesc de comedie „Fawlty Towers“, înfăţişând savuros diferite încurcături, a fost tradus la noi prin „Hotel Balamuc“!
