Lumea cuvântului: Frunză verge…

▲ Arta ţine de fineţea sugestiei, nu de comicul măscăriciului, iar creaţia populară autentică pune în lumină acest aspect ▲

Cel mai neplăcut aspect de care am avut parte în numeroase emisiuni de Crăciun a fost lipsa minimului respect pentru gestul spontan, izvorât din mentalitatea populară, a românului creştin, când intră într-o casă de om: dacă este bărbat (şi ne referim la un obicei din plină iarnă), acesta îşi scoate căciula din cap (nu, nu este obligatoriu să se spună „de pe cap“). Există şi vorba că te descoperi chiar dacă intri într-un bordei… în plus, în multe zone ale ţării, când intri în casă, repeţi salutul adresat iniţial gazdei care te-a întâmpinat, prin „Bună ziua (seara) şi-n casă!“. Şi, fireşte, nu cu pălăria sau căciula în cap!

Aşadar, dintr-o ciudată osârdie a realizatorilor de programe pentru conturarea imaginii unui bănuit autentic vestimentar, colindători-vedete sau băieţii din cete de copii cântă în casele oamenilor, chiar sub icoanele de pe pereţi, cu căciulile pe cap, de parcă s-ar afla în pădure! Urmăriţi şi scenele de la multe dansuri populare: tot pentru un pitoresc de doi bani, băieţilor li se înfige în cap ditamai căciuloiul, ţuguiat, în forma unui pop de strujeni, de s-ar părea că pozează pentru un tablou al ridicolului.

Pe aceeaşi linie a senzaţionalului (totdeauna de prost gust), la emisiuni cu profil etnogafic („Favorit“ sau „Etno“), mi-a fost dat să aud cântece ale căror cuvinte sunt greu de înţeles din cauză că este şarjată pronunţia regională sau direct dialectală. Iată un asemenea text, de prin Transilvania: „Frunză verge gi-un lipan,/Nu ce văd bage gi-un an./Ce-aş veg? mai sprinceior,/Ge n-ai fi gepărcişor!“ (ca să înţelegeţi, citiţi d în loc de g şi t în loc de c). Sau, un text de prin Bucovina: „Sî ma batî rălili,/Di-am îmblat cu lelili;/Da m-a bati ghinili,/C-am cearcat copkilili“.

Sigur, în cântecele populare se simte - şi este nevoie să se simtă - nota lingvistică locală, dar există două restricţii faţă de pronunţia brutal dialectală. Mai întâi, textele acestora sunt „produse“ în public; or, în această împrejurare, vorbirea a fost dintotdeauna mai supravegheată, mai îngrijită; ştim asta încă de la începutul secolului al XVIII-lea, de la Dimitrie Cantemir. În Descrierea Moldovei, prinţul scria că pronunţia cu chi pentru pi, respectiv cu ghi pentru bi („palatalizarea“), era o trăsătură a vorbirii din mediul familiar, a femeilor; vorbitor în public, bărbatul care avea această pronunţie (fiindcă ar fi stat „prea mult în poala maică-si“), era „luat în râs cu vorba fecior de babă“! De altfel, unii lingvişti au susţinut chiar că prima fază a limbii literare o reprezintă limba folclorului.

În al doilea rând, arta ţine de fineţea sugestiei, nu de comicul măscăriciului, iar creaţia populară autentică pune în lumină acest aspect. Iată rafinamentul de exprimare şi măsura în pronunţie locală dintr-un cântec de prin Banat, înregistrat cândva de Cora Irineu: „Cine n-are dor pe vale/Nu şti luna când răsare,/Nici noaptea câtu-i de mare;/Cine n-are dor pe luncă/Nu şti luna când se culcă,/Nici noaptea câtu-i de lungă“. Nimic şocant, nimic vulgar.

Revenind la vestimentaţie: exagerarea se produce şi prin modernizare. Tot de Crăciun, am putut asculta imnuri de slăvire a Naşterii Mântuitorului cântate de doamne (sau domnişoare) îmbrăcate în rochii străvezii, cu breteluţe de tip combinezon şi cu poalele într-o modernă geometrie variabilă. Alături de una dintre acestea, se legăna languros şi o fetiţă, cu o vestimentaţie asemănătoare, prefigurând ţinuta de scenă de la alt fel de concerte…

Atenţie: nu e departe Paştele; ce ne pregătesc oare, din acest punct de vedere, realizatorii de programe cultural-muzicale?