Lumea în care trăim

În ce fel de lume trăim? Întrebarea ne-o punem mereu. Răspunsuri sunt destule, unele pline de optimism, prevăzând un viitor strălucit, în care omul va trăi îmbelşugat, apăsând doar pe câteva butoane. Altele, dimpotrivă, ne înspăimântă cu perspectiva unei realităţi populate de roboţi, în care omul nu mai are loc. Şi ni se pare că a evalua viitorul, uitând că există un trecut, ajunge pentru a răspunde la orice întrebare. Uităm că omul este un cocreator al lumii, hărăzit de Dumnezeu să îmbogăţească creaţia, să-i descopere valenţe noi. După concepţia lui Friedrich Schelling, Dumnezeu Tatăl a îngăduit omului să creeze lumea în continuare, creaturile înzestrate cu libertate fiind datoare să folosească corect libertatea lor. Cu ajutorul limbajului, ele trebuie să restabilească între ele acelaşi raport de recunoaştere, pe care l-au avut cu Dumnezeu, atunci când El le-a dăruit această autonomie. Cine respinge pactul cu Dumnezeu păcătuieşte, crede Schelling. Iar Habermas completează că este păcat dacă relaţiile dominatoare le înfrâng pe cele comunitare, dacă creatura înzestrată cu libertate nu alege calea de înţelegere, ci despotismul şi folosirea forţei, cum se întâmplă deseori în cursul istoriei.

De curând, Jürgen Habermas, cel mai mare filosof german contemporan, a împlinit 80 de ani. Manifestându-se la început ca membru al Şcolii de la Frankfurt, curent filosofic de stânga şi care a avut un cuvânt important de spus în prima jumătate a secolului al XX-lea, Habermas s-a detaşat treptat de multe dintre opiniile acesteia, elaborând un sistem de gândire propriu, în care unul dintre aspectele importante este apropierea de religie. Acest fapt i-a adus dezaprobarea curentului de mai sus, pentru care creştinismul era destinat şi programat dinainte criticii. Gândirea lui Habermas se poate caracteriza ca o gândire „cu contraziceri“ El gândeşte „cu împotriva“, aproape totdeauna cu scopul de a demonstra o poziţie moral-juridică sau social-teoretică. Dinamica societăţii capitaliste, progresele tehnice şi ştiinţifice, împing societatea înainte. Dar, din aceste „sisteme complexe“ rezultă şi o ameninţare nevăzută. Ele infiltrează vechile „inconştient cunoscutele tradiţii“, cum le numeşte, ale lumii în care trăim, ocupând loc în toate sferele acesteia. Ele pătrund ca nişte „stăpâni coloniali“ în toate formele de viaţă şi le deformează prin comercializare, birocratizare, scientificare. Cu alte cuvinte, din leagăn până la sicriu, societatea devine un centru de profit, în care vechile subiecte sunt manipulate ca lego-omuleţii din jocurile computerizate. Apare astfel o raţionalitate fără noroc, un cenuşiu în cenuşiul unei libertăţi lipsite de conţinut şi a unui progres fără sens. Habermas consideră că raţiunea trebuie pusă în slujba unei umanizări a vieţii, pentru a împiedica dominaţia economiei, a birocraţiei, a militarismului. Numai pe drumul unei argumentări şi clarificări referitoare la artă, literatură, drept şi morală, societate şi politică, putem deveni contemporanii unei ere moderne. Diferenţa dintre certitudinile credinţei şi cunoştinţele ştiinţifice în filosofie va continua să existe, spune el. „Dar ea nu trebuie să descalifice religia ca iraţională, ci să-i deschidă uşa pentru un discurs raţional“. Căci pentru Habermas, reîntoarcerea religiei în confruntarea cu marile categorii secularizate ale societăţii arată în ce condiţii pot ele să se respecte reciproc şi pe ce baze juridice şi etice pot ajunge la o înţelegere. Societatea ar trebui să devină conştientă de importanţa acestor tradiţii pe care acum le neagă cu o consecvenţă demnă de cauze mai bune. Pentru că ameninţarea nevăzută de care vorbeşte filosoful german există şi a început să-şi arate roadele. Formele de viaţă sunt nu numai deformate, ci şi erodate până la desfiinţarea definitivă, cu unele consecinţe fatale pentru omenire. „Stăpânii coloniali“ nu se mulţumesc să-şi afirme autoritatea, dar, conform structurii lor, îşi împing apetitul de distrugere în toate planurile social, moral sau economic. Pentru că centrele de profit nu au totdeauna victoria asigurată. Ceea ce trăim astăzi dovedeşte eşuarea unor tentative de schimbări radicale, mai degrabă o exagerare nerealistă, şi ca orice exagerare nerealistă, destinate nereuşitei.

Prin pofta noastră de „modernitate“, de „noutate“ cu orice preţ, am distrus fundamentul de dreaptă şi raţională măsură. Am uitat sau nu vrem să ne amintim: creştinismul este şi el revoluţionar, dar altfel revoluţionar decât preconizează Marx. Nici nu impune globalizarea, în care popoare întregi mor de foame, ci propune apărarea celor slabi. Mistica creştină este deschisă, accesibilă tuturor şi nu un sistem închis, secret, ale cărui consecinţe nimeni nu le poate evalua, a cărui experienţă o facem astăzi. Condiţia unui adevărat progres este grija pentru ceilalţi, calea de înţelegere cu ei - cum preconizează Schelling -, recunoaşterea dreptului tuturor la existenţă şi nu folosirea forţei, a despotismului financiar de către cei ce deţin puterea economică, împotriva celor pe care metodele lor fără scrupule i-a despuiat total.

În acest ultim pas, înainte de prăpastia care aşteaptă omenirea, n-ar fi rău să încercăm a cunoaşte şi alte realităţi, nu numai uscăciunea unui materialism extrem care, ni se pare, satisface nevoia noastră de progres şi modernism. Şi care se dovedeşte a fi doar stratul superficial al unei logici false, nerezistând la o analiză mai profundă. Vom fi foarte surprinşi să constatăm că am aruncat la coş ceea ce trebuia să păstrăm şi am adoptat provizoriul, superficialul, care se condamnă şi ne condamnă la dispariţie împreună cu ele.