Lumea pierdută: Ocaua (1)

Azi şi săptămâna viitoare vă invit într-o scurtă călătorie imaginară în lumea măsurilor de altădată; mai precis, vom încerca să aflăm mai multe despre oca. Obişnuiţi cu sistemul de unităţi metric, ni se pare că ocaua aparţine poveştilor, adică vremurilor „când se potcovea puricele la un picior cu 90 de oca de fier“. Totodată, încă din şcoala generală, ne-am obişnuit să folosim în vorbirea curentă expresia „prins cu ocaua mică“, însă, să recunoaştem cinstit, mulţi dintre noi nu (prea) ştim contextul în care a apărut.

Timp de câteva sute de ani, moldovenii şi muntenii au avut ca principală unitate de măsurat greutăţile ocaua. Pentru capacitate s-au servit în primul rând de vadră şi, pentru cantităţi mai mici, şi de oca. După filologul Lazăr Şăineanu, măsura aceasta a fost împrumutată de la turci în veacul al XVII-lea. Conform dicţionarelor, cuvântul „oca“ este de origine turcească. Pronunţia era diferită: în Moldova accentul cădea pe o, pe când în Muntenia accentul se punea pe litera finală. În funcţie de context, ocaua desemna fie unitatea de măsură, fie, prin extensie, cantitatea de marfă, fie vasul care servea la măsurat.

Ocaua de greutate avea, în măsură modernă, 1 kg şi 291 g în Moldova şi 1 kg şi 271 g în Muntenia. La începutul secolului al XIX-lea, aproape toate mărfurile (în afară de ţesături) se vămuiau cu ocaua sau cu ajutorul cântarului. Greutăţile etalon pentru măsurat erau făcute din aramă şi ştempluite (marcate) în capitală, fiind apoi trimise în ţară. În sate s-au folosit deseori greutăţi neoficiale, din materiale diverse, precum piatra, cărămida sau fierul. Muzeul Etnografic al Moldovei din Iaşi are în patrimoniul său mai multe cântare pe oci. Asemenea cântare se întrebuinţau mai ales la stâne, pentru măsuratul brânzei, unele exemplare putând fi regăsite în uz şi astăzi.

O oca „dreaptă“, oficială avea 400 de dramuri (dramul fiind un submultiplu foarte mic; de aici a plecat o altă expresie: „Un dram de noroc“!). Brutarii şi măcelarii ajungeau adeseori însă să vândă pâinea şi carnea cu o oca având între 265 şi 315 dramuri, aceasta fiind aşa-numita „oca mică“. Despre astfel de negustori prinşi în veacul al XVIII-lea cu … ocaua mică de către domnul Alexandru Mavrocordat (înaintaş al lui Vodă Cuza în acest domeniu!) ni se relatează modalitatea de pedepsire: erau ţintuiţi „cu urechea la stâlp“, stând aşa câte o zi întreagă în mijlocul târgului. Din această cauză, „mulţi rămâne zăluzi şi smintiţi de minte în toată viaţa“. Oameni necinstiţi sunt şi astăzi cu duiumul, însă de pedepse exemplare, de genul acestora, pedepse care temperau pe mulţi dintre potenţialii hoţi, nu mai auzim decât prin China sau prin ţări considerate înapoiate.

Cât priveşte ocaua ca măsură de capacitate, aceasta s-a folosit mai ales pentru lichide şi mai puţin pentru măsuratul materiilor uscate. Ocaua moldovenească avea, în măsură modernă, 1,520 litri, pe când cea muntenească era mai mică, având 1,288 litri. Ocaua pentru materii uscate era de 1,698 litri în ambele state româneşti.

Atât pentru azi. Vom continua călătoria în lumea măsurilor de altădată săptămâna viitoare, atunci când vom afla originea unei alte expresii cunoscute („Mai mare daraua decât ocaua“), dar şi ce păţeau cei care umblau cu „ocale viclene“. Până atunci, aveţi grijă să nu fiţi păgubiţi de cei care umblă cu …ocaua mică!