Lumea pierdută: Treieratul tradiţional (2)

După ce săptămâna trecută am văzut, în linii mari, cum treierau înaintaşii noştri, astăzi vom continua cu alte precizări legate de acelaşi subiect. Astfel, pentru un treierat cât mai eficient, caii se potcoveau chiar înaintea intrării pe arie. Iată cum este evocat acest moment într-un pluguşor: „În grajd repede-a purces,/ Zece iepe de-a ales,/ Zece iepe/ Tot sirepe,/ Cu potcoave de arginţ,/ Cu cuie de mărgărint,/ Cari unde mi-ţi călca,/ Pământul cutremura!“.

În Dobrogea, izolat în estul Munteniei şi al Moldovei, s-a treierat, mai ales, ovăzul, cu tăvălugul din lemn or de piatră; cel de piatră era lucrat de meşteri pietrari din zonele montane şi cumpărat cel mai adesea de prin târguri. De o mare vechime este şi treieratul cu dosca. Numită şi dicanie sau cremene, unealta aceasta de care puţini dintre noi îşi mai amintesc avea forma unei sănii pline, prevăzută pe partea inferioară cu lamele de cremene sau cu zimţi de oţel. Cu dosca, în special în Dobrogea şi sud-estul Moldovei, se mărunţeau paiele, unealta nefiind prea eficientă la scoaterea boabelor din spice. În timpul treieratului, dosca era trasă de un cal, o persoană stând pe ea în picioare; uneori, dosca se agăţa în spatele tăvălugului.

Năsădia (adică tot ceea ce se găsea pe arie), pentru un cât mai bun treier, se întorcea de trei-patru ori; după fiecare întoarcere, paiele rămase fără boabe se adunau cu grebla, se scuturau cu furca şi se scoteau de pe făţărie pentru a fi păite. Din când în când, boabele se adunau, cu lopeţile spre par. După fiecare întoarcere a paielor, caii erau băgaţi pe arie pentru un anumit număr de funii. Spre sfârşitul treieratului, caii frământau numai pleava şi boabele, apoi strângându-se vranul (adică boabele rămase în urma treieratului) la par cu grebla întoarsă cu dinţii în sus, cu lopata şi cu mătura. De-abia acum aria rămânea curată „ca-n casă“.

Lunile de vară de altădată, luni cu o încărcătură magică densă, se constituiau într-o perioadă decisivă pentru asigurarea pâinii cea de toate zilele. Din zori şi până-n noapte, cu „Doamne ajută!“ mereu pe buze, ţărani aparţinând mai multor generaţii au secerat şi treierat în acelaşi mod veacuri de-a rândul. Considerăm că, dincolo de războaie, calamităţi de tot felul, schimbări de domni şi alte evenimente consemnate de istorie, aceste practici tradiţionale, alături de altele, alcătuiesc constante ce permit o mai profundă cunoaştere a istoriei poporului român.

Mulţumindu-vă dragi cititori pentru atenţia acordată acestei rubrici, o să încerc şi în continuare să vă propun alte subiecte care să zugrăvească lumea de altădată, o lume plină de înţelesuri profunde pentru cei ce se apleacă cu dragoste asupra ei! Vă doresc să aveţi parte de multă dragoste şi de... răcoare!