Lumină şi culori

Spuneam, la apariţia celui dintâi volum de poezii al Mariei Rusu, că suntem în faţa unui eveniment semnificativ. Căci iată, într-o lume în care preocupările de ordin pragmatic-mercantil au acaparat aproape cu totul viaţa celor mai mulţi dintre oameni, o învăţătoare dintr-o şcoală oarecare scrie poezii. Şi nu e o îndeletnicire de moment, căci nu de mult am asistat la apariţia celui de al doilea volum de versuri al sus-numitei poete („Stropi de rouă“, Editura Pim, Iaşi, 2008).

Este semnul care nu poate decât să ne bucure că în lumea noastră, traversată de crize tot mai acute şi mai profunde la diferitele ei niveluri, există oameni care, într-o bună măsură, reuşesc să se ridice mai sus de multele şi apăsătoarele probleme pe care viaţa ni le pune în faţă şi să atingă dimensiunea înaltă a creaţiei întru frumos, cale sigură prin care orice om îşi poate justifica trecerea prin scurta noastră viaţă de pe pământ.

Cu noul său volum, Maria Rusu se adresează în primul rând copiilor, dar, dincolo de jocul imaginilor familiare lumii lor, cititorul avizat poate distinge idei poetice care vin dintr-o gândire matură şi o impresionantă prospeţime a simţirii.

Poeta, de fapt, ne invită pe noi, cititorii, să facem o adevărată baie de lumină şi culori şi astfel să ne bucurăm, împreună cu dânsa, de dimensiunea frumoasă şi bună a vieţii.

Iată, spre exemplu, în chiar poezia cu care se deschide volumul („1 Iunie“) este creionată din câteva imagini atmosfera specifică sărbătorii. Ca orice sărbătoare, şi aceasta trebuie pregătită. De aceea, ca o adevărată mamă grijulie, „Pământul s-a trezit în zori/ Îmbrăcat în flori“ şi prima sa grijă este să se asigure că la sărbătoarea copiilor va fi lumină. Pentru aceasta, a vorbit cu soarele, ca să-şi trimită razele cu care „să scalde în lumini/ Munţi şi câmpuri şi grădini“. Nu e, deci, orice lumină, ci aceea care ne vine de Sus, şi dacă aceasta va fi, toate vor fi bune, va fi ceea ce într-adevăr ţine de vârsta copilăriei - joc şi veselie.

Dintre culori, numită direct sau sugerată doar, cel mai adesea apare albul, semn al purităţii şi al inocenţei: „o rază albă/ Taie-n lung furtuna“, pomii din grădină sunt „îmbrăcaţi în straie albe“, „Curajoşii ghiocei/ Au scos capul din zăpadă“.

Vorbindu-ne, prin imagini poetice, despre diferite momente ale zilei sau anotimpuri ale anului, poeta găseşte peste tot prilejuri de a se bucura, căci ea reuşeşte să distingă peste tot ceea ce am putea numi dimensiunea frumoasă şi bună a vieţii: dimineaţa, grădina e „Îmbrăcată în culori/ Când se ţese-ncet lumina/ Din al caierului zori“. Este momentul când peste tot se aude cântecul ciocârliei şi „glasuri de copii“ („Dimineaţa“). Anotimpurile sunt ca nişte surate şi fiecare aduce cu sine ceva bun şi frumos, încât impresia celui care ştie să privească astfel lumea este că viaţa va fi triumfătoare mereu şi în orice condiţii: „După cum vedeţi,/ Dragi fetiţe şi băieţi,/ Chiar de-i soare, chiar de ninge,/ Viaţa tot învinge“ („Suratele“). Deschiderea către frumuseţea dezvăluită prin lumină şi culorile lumii e semnul preţuirii acestui extraordinar dar divin care este viaţa: „În marea bucurie de-a trăi/ Să sa-lutăm lumina în fiecare zi“ („Îndemn“).

Uneori, în versuri scrise pe înţelesul copiilor, Maria Rusu încifrează idei care ţin de înţelepciunea de veacuri a omenirii. Lumina are puteri nebănuite şi, în faţa ei, totul, chiar şi stihia dezlănţuită, se dă la o parte: „Deodat-o rază albă/ Taie-n lung furtuna/ Rourate flori de nalbă/ Sărută flămând lumina“ („Furtuna“).

Relaţia mamă-copil, surprinsă în câteva din poezii, stă întotdeauna sub zodia ocrotitoare a iubirii. Puterea iubirii materne învinge totul, chiar timpul şi moartea. „Şi sunt, măicuţa mea iubită,/ Minunea ce te ţine pe pământ,/ Iar tu o primăvară înflorită/ De soare, de iubire şi de cânt“ („Mama“).

Tot pe limbajul copiilor, uneori direct, alteori indirect, poeta le vorbeşte acestora despre creaţie şi despre condiţiile creaţiei. Şi, desigur, prima şi cea mai importantă condiţie a creaţiei este iubirea, după care vine puterea expresivă a limbajului, credinţa în puterea fanteziei de a descoperi „minuni necuvântate“ şi intensitatea simţirii: „Dacă vrei să scrii poveşti,/ Învaţă să iubeşti/ Şi iarnă şi vară,/ Tot ce te-nconjoară“ („Dacă vrei…“).

Din frecvenţa cu care apar în versurile întregului volum, sintagme precum: „ploaie de lumini“, „arc de curcubeu“, „fluturi albi“, „fulg zburlit şi mititel“, se degajă o imagine stenică şi luminoasă a vieţii. Este viziunea celei care, ajutată poate şi de profesia pe care o practică, dar ajutată mai ales de puterea pe care i-o dă însăşi exersarea întru ale creaţiei, păstrează încă ceva din inocenţa copilului care a fost cândva.