Sfânta Scriptură oferă o paletă largă de termeni și înțelesuri, contextualizări și perspective diverse cu privire la raportarea existențială a cuvântului „lege” la realitatea socială, religioasă,
13 Noi, 2024
Luminaţi-vă faţa: Dragoste, iubire, amor
Poezia este o convenţie. Ca şi „compartimentele“ premodern, modern, postmodern.
Temele sunt aceleaşi, eterne, de la Homer la Cezar Ivănescu, teme clasice, „revizuite“ în formule diferite… Poetul, ca „purtător de cuvânt“ al CUVÂNTULUI iniţial, divin, este un veşnic îndrăgostit de Dumnezeu (vezi Dosoftei, Psaltirea pre versuri tocmită), de ţară (vezi Udrişte Năsturel, 12 stihuri pentru stema ţării), de poezie (Miron Costin, Viaţa lumii), de femeie (în chip de bunică, mamă, soră, iubită…). Aflăm în excepţionala antologie O mie şi una de poezii româneşti, lucrare făptuită de Laurenţiu Ulici (se împlinesc 7 ani de la trecerea la Domnul a inspiratului critic literar) versuri precum cele semnate de Alecu Văcărescu (1769-1799). „Când nu te văz, îngheţ de frig,/ Voi să te văz şi să mă frig!/ A ochilor tăi rază/ Îmi place să mă arză!“… Senzualitatea adamică, sentimentală naşte reflecţia, comunicarea (cuminecarea). Fără emoţie împărtăşită, suntem banali, terni, prozaici. Regăsim în poezia lumii, ca şi în lirica noastră (de la Costache Conachi la contemporani), toate ipostazele femeii, de la iubita „pierdută în neagra veşnicie“ (Vasile Alecsandri) la mama în formulă eminesciană, de la „muzele“ livreşti ale lui George Bacovia la iubitele clasice, metafizice (în registru de sonet) ale lui Vasile Voiculescu, de la „iubita verişoară“ a lui Tristan Tzara la cele ludice ale poeţilor Geo Dumitrescu, Şerban Foarţă sau Mircea Cărtărescu, de la dragostea în chip orfic, la Dan Laurenţiu şi Mihai Ursachi, până la cea utopică (în pagini semnate Aurel Dumitraşcu, de pildă). Dragostea premeditată, artificială (fără credinţă), nu rodeşte. Cea curată, autentică este fertilă (sublimitate şi infernalitate), ca la George Coşbuc: „… Şi când o văd, îngălbenesc;/ Şi când n-o văd, mă-mbolnăvesc,/ Iar când merg alţii de-o peţesc,/ vin popi de mă dezleagă…“. Mai întâi a fost „literatura“ orală, versul şi cântecul „popular“, incantaţia, oraţia, descântecul, toate în relaţie cu Divinitatea, transmise din generaţie în generaţie. Din a doua jumătate a veacului al XVI-lea au circulat la noi, în manuscris, o sumedenie de traduceri (tălmăciri, transpuneri) din slavonă, greceşte şi din alte limbi. La începutul secolului al XVIII-lea încetează traducerile discutabile (vezi programul revistei „Dacia literară“ a lui Mihail Kogălniceanu). Trecem, în mod substanţial, de la oralitate la scris. De la pană la condei, de la maşina de scris la calculator. De la poeţii anonimi la stihuitorii secolului XX, mari formatori de opinie, cum am spune astăzi. Cantitatea (şi calitatea) de iubire şi dragoste pe cap de locuitor consumator de poezie explodează în epoca emancipării femeii… Marile descoperiri geografice, industrializarea, cumplitele războaie au dus spiritul la un alt fel de exprimare a sentimentelor (de la muzică la cinema, de la arta fotografică la artele plastice). Diferenţele, evidente odinioară, între francezul Villon şi persanul Hafez s-au şters. Suntem în plină globalizare, în câmpul internetului, cercând a ne păstra timbrul propriu, pe fond de cult şi cultură. Occidentul şi Orientul, Nordul şi Sudul îşi regăsesc dialogul şi prin vocea ecumenică a artelor.
.jpg)
