Mama: primul administrator al darului

Auzim, nu de puține ori, expresiile: „ai primit un mare dar” sau „copilul e dar de la Dumnezeu”. Astfel, termenul recurent, laitmotivul acestei experiențe complexe a maternității, e cel de dar. Cum ne raportăm la acest dar și ce implică de-a lungul timpului? Când primim un dar de la un prieten, o rudă, un simplu cunoscut sau chiar și de la un necunoscut, cu o gratuitate binevoitoare, care pare să traducă firescul de a crea în jur o stare de bucurie vibrantă, netedă – eliberată de inconsistența oricăror predeterminări strategice în vederea obținerii fericirii -, încrezătoare în a pune un zâmbet revigorant pe un chip abătut, întristat, placid, ne simțim, deodată, înduioșați, emoționați, pătrunși de plăcerea unei relaționări rodnice. Ne situăm în orizontul atenției celuilalt, fie și preț de câteva clipe. Dar când primim un dar de la Dumnezeu? Cum ne simțim? Mai ales darul unei vieți care crește în propria-ți viață? În acest caz, atenția lui Dumnezeu asupra acestui dar și, implicit, asupra părinților e cu atât mai extinsă și mai pro­nunțată.

Mama e primul și cel mai important administrator al darului de la Dumnezeu. Așa cum pentru mamă acest dar de la Dumnezeu înseamnă bucurie și împlinire, întocmai și pentru lume, darul mamei trebuie să reprezinte, printr-o necontenită devenire, bucurie, bogăție, împăcare și solidaritate. Așadar, mama trebuie să păstreze calitatea de neprețuit a darului, așa cum i-a fost ei descoperită. Dăruind lumii adulți responsabili, echilibrați, tari în credință, mama nu face decât să mențină aura divină a darului, aceasta fiind, în fond, temelia statornică a înmulțirii talanților (puterea omului de a se raporta la Dumnezeul Cel viu, căci pe ea [puterea omului] doar dragostea o împlinește). Dragostea are proprietatea de a fi activă, harnică, întreprinzătoare.

Imediat după sarcină, mama trăiește sentimentul fragilității, văzând pruncul, ea constată dependența completă a acestuia de toți stimulii ei protectivi, de reflexele și observațiile ei fine, ingenioase, de cele mai multe ori, în spontaneitatea lor. Pruncul e o floare a mângâierii și a bucuriei pe care Dumnezeu o dăruiește părinților, ca, la rândul lor, părinții să o dăruiască lumii, cu responsabilitate, alături de celelalte flori alese, care au avut parte de lumina educației, adică atenția necontenită din partea lor, vădită, dar și discretă; de apa iubirii, sub aspectul faptelor concrete, care să denote atașament dezinteresat față de ceilalți oameni, blândețe răbdătoare, îngăduință la timp potrivit, „aripa rugăciunii” (cre­dința), cum spunea Sfântul Ioan Scărarul; și, nu în cele din urmă, plivirea, în decursul anilor, de pericole majore, care îl pot deturna pe viitorul adult de pe axul existenței până la schimonosirea sufletului, ajungând să respingă orice mijloace de dialog (atrofierea receptivității lăuntrice). Pentru cel din urmă caz să nu uităm ce spunea Montaigne: „Viciile noastre cele mai mari încep din cea mai fragedă copilărie, iar îndrumarea e în mâinile mamei”. Simt nevoia să completez că fiecare copil trebuie să crească într-o familie fără vicii, adică fără diformități, patimi sau alte coruperi psiho-socio-cognitive, de tip „revoluționar” și „progresist”, care să-i obtureze percepția morală și naturală a vieții, inclusiv cele nefirești.

Perioada maternității e străbătută de tăceri adânci, de o blândețe cugetătoare și de muzica îngerilor. Printre acele sunete care pot acorda corzile unor inimi neputincioase, împietrite și pasive la minunile vieții, ca să poată reda din nou simfonia comunicării răbdătoare, senine, se numără și respirația pruncului când e hrănit la sânul mamei. Un strașnic moment de virtuozitate. Pentru că limba lui, aidoma peniței proaspăt meșteșugite, nu e captivă osci­lațiilor dintre varii opoziții dialectice, nu spune de bine și nu spune de rău, nu descrie frumos și nu descrie urât, nu se aude în frământarea lumii ca o altă piesă subsumabilă gamei cunoscute de noi, cei scăldați în grijile lumești. Și nici nu poate fi asociată unei structuri, unei categorii și nici măcar unui timp. Un sunet ca o mică pauză de la vacarmul lumii. Acel scâncet abia perceptibil, de dinainte de alăptare și de după, e o scurtă boare de perfecțiune, care se adresează întregului flux de sunete al lumii, oprindu-l, preț de o clipă, ca să simțim cadența curăției tainice și a lucrării dumnezeiești. El întrerupe mixtura vorbelor, a gesturilor informe, a acțiunilor trepidante și a autosuficienței gata-făcutului, pentru a se putea face auzită omogenitatea, armonia, desăvârșirea în actul ei de continuitate a suflării veșnice. Fiecare mișcare a pruncului e însoțită de bătaia viguroasă și promptă a aripilor propriului înger. Mama și îngerul pruncului servesc aceleiași misiuni, aceleiași dorințe. În permanență, unul e complinitorul celuilalt în rugăciune. Deci, mama nu se roagă singură pentru acest dar, ci are deasupra raza de lumină călăuzitoare și păzitoare a rugăciunii îngerești, care-i înalță, mai abitir, cererile și mulțumirile către Dumnezeu.